Privind din foișorul literaturii

Așa cum se citește în Anii romantici, atitudinea Gabrielei Adameșteanu reabilitează adevărul subiectiv, relativul, relectura niciodată definitivă a evenimentelor, într-o fluiditate autoreferențială.

De regulă, într-un volum de memo­ria­lis­tică scriitoricească te arunci cu speranța că vei găsi concluzia unui parcurs, pri­vi­rea de sus, ordonatoare, eventual cheile ul­time ale personalității au­torului, cu care să descui pâ­nă la capăt opera.

Citită așa, una dintre cele mai incitante cărți de me­morii din ultima vreme, Anii romantici, poate des­cumpăni. Nu schimbă pers­pectiva asupra operei Ga­brielei Adameșteanu, ci doar o confirmă în datele in­confundabile. Nu dez­vol­tă la modul clasic autobiografic, iar in­tervalul asupra căruia focalizează în titlu iese parcă mai tulbure, mai împovărat de răspunderea a tot ce n-a mers bine mai târziu. Nici obișnuita privire de sus, din perspectiva timpului nu e în nota pre­vi­zibilă, pentru că nu ține să simplifice, să sublinieze esențialul ci, dimpotrivă, să nu­anțeze și renuanțeze: „Evenimentele vie­ții noastre, cu motivația care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmărești explicațiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fie­care întâmplare are o rădăcină în tre­cut, iar trecutul fiecăruia se varsă în flu­viul istoriilor de familie abia bănuite, ști­ute pe jumătate ori, deseori, ne­cu­nos­cu­te. Cel puțin asta este experiența mea: și din cauza asta, tot ceea ce încep să po­vestesc se complică“. Pasajul se referă di­rect la partea autobiografică, dar me­ca­nis­mul conținut este deopotrivă caracteristic pentru tot restul.

De altfel, Gabriela Adameșteanu spune de la început că nu și-a dorit o carte de memorii pen­tru că nu gustă genul, mai ales când e vorba de scriitori: „Nu am fost niciodată atrasă de anecdote li­terare. Aș fi vrut să păstrez doar cărțile, neatinse de omenescul autorilor“. A în­ceput să citească memorii doar odată cu do­­cumentarea pentru Dimineață pier­du­tă, dar le va prefera mereu pe cele ale „anonimilor“. Anii romantici a fost scrisă dintr-un motiv oarecum colateral: prea apăruseră multe „memorii vindicative“, ne spune. A simțit deci nevoia să dea și pro­pria ei versiune. Uneori despre îm­pre­jurări cu încărcătură politică, dar alteori despre lucruri aproape anodine. E struc­tural preocupată de detaliu, de valoarea lui irizantă, de puterea lui de a schimba discret înțelesurile.

Rezidența literară de la Iowa City, în 1990, la care participat în aceeași perioadă cu Mircea Cărtărescu, e însă o ilustrare mai degrabă amuzantă a acestui fel de a vedea lucrurile. Cărtărescu apucase să-și scrie im­presiile în Frumoasele străine și, bi­ne­înțeles, sunt diferențe între cine ce a re­ținut despre reacțiile, obiceiurile, en­tu­ziasemele ori stângăciile celuilalt în con­tact cu marea Americă. Nu lipsesc de la niciunul malițiile, dar până la urmă - ni­mic fatal. Doar avem antrenament în lu­mea literară! Citind bine copioasele, dar stăpânitele puneri la punct din Anii ro­mantici, îmi apare evident altceva: puse la un loc, amintirile celor doi fac fără voie împreună același plonjeu în experiența eviscerantă - și irepetabilă, sper - a scrii­torului român brusc eliberat din cap­ti­vitate după ‘89.

Dar Anii romantici au o neașteptată pa­văză aurită: textul care-și trădează au­torul. Voit necanonică, memorialista Ga­briela Adameșteanu face până la urmă exact ce presupune genul pe care-l „boicotează“: au­toportretul interior. Cum nu o face programatic, rezultatul este convingător. Ca personaj-pivot, ghi­dea­ză atenția cititorului prin zigzagul de situații, amă­nunte și portrete, când în­grămădite, când îndelung filigranate, când prinse în vârf de ac fin și nu o dată periculos.

Concret vorbind, „anii romantici“ acoperă prima jumătate a primului deceniu post­comunist (autoarea îl decupează totuși prea din scurt într-un interviu: doar 1990-1991), până la înfrângerea în alegeri, în 1996, a lui Ion Iliescu și a partidului său. Ca și la Ana Blandiana, a fost pe­ri­oada maximei implicări civice și politice a intelectualilor, vremea iluziei că totul se poate, că va merge uns spre mai bine. La fel ca în Fals tratat de manipulare, din Anii romantici aflăm că mirajul vindecării sociale posibile a ținut puțin. Dar dacă Blandiana și-o reproșează ca pe o am­por­tare insuficient de lucidă și se auto­pe­depsește prin recurs (doar teoretic) la ra­dicalizare, Gabriela Adameșteanu își re­gre­tă tocmai radicalismul și optează pentru retragerea în ambiguitate: „Mă întreb da­că nu am contribuit și eu, prin ra­di­ca­lismul de la 22, la această privire sim­pli­ficatoare. Am început să mă gândesc tot mai des la acest lucru de când, după 2000, am regăsit ambiguitatea sceptică și consolatoare a literaturii“ (subl. mea).

Aici trebuie să ne oprim un pic. Mai întâi, ca să repet că o prețuiesc foarte mult pe prozatoarea Gabriela Adameșteanu pentru calități rare, pe care nu e locul să le reiau aici, dar mai ales pentru tenacitatea cu care își desface greu, ca sculptorul, daltă cu daltă, adevărul subiectiv din blocul de materie ficționabilă. I s-a reproșat că își mo­difică textul aproape cu fiecare nouă ediție a cărților: e perfect congruent cu na­tura ei scriitoricească. Puține demersuri li­terare m-au captivat mai tare decât cla­rificările lente ale autoarei Dimineții pier­dute. Versiunea schimbată a romanului În­tâlnirea este cazul oarecum extrem, dar sunt și alte transformări, mai discrete, ca­re probabil vor interesa exegeții de mai târziu. Am deci toate motivele să mă bucur că s-a întors la literatură.

Partea a doua a precizării: nu-i mai îm­părtășesc, de la o vreme, poziționările. Îi dau în schimb mare dreptate când spune că, la noi, „se dialoghează doar cu cei de aceeași părere cu tine“ (de fapt, e o vorbă a lui Mihai Botez, pomenită în car­te). De acord, n-ar trebui să fie așa, doar că nici Anii romantici nu reușește să ne spună cum s-o facem. Soluția autoarei e paradoxală: retragerea în „foișorul“ cu perspectivă la alegere care este literatura. Gabriela Adameșteanu nu doar s-a întors la scris (au făcut-o mai mulți scriitori în ultimii ani, după consumarea iluziilor că implicarea ajută), ci dă impresia, fără să vrea, că îl strecoară ca eschivă.

Anii romantici nu e o carte de memorii, ci o suită de con­fe­siuni, iar valoarea intrinsecă a mărturisirii trece, cum știm, întotdeauna deasupra. Ce măr­turisește autoarea?

Că, de mică, s-a simțit altfel: „Mi se pă­rea că nu semănam cu mama în multe privințe și simțeam iritarea ei, pentru că eram altfel decât se aștepta să fiu. Și, de fapt, nici cu tatăl meu nu semănam atât de mult pe cât se spunea. Aveam ceva di­ferit, potențial primejdios“. Că s-a în­fă­șurat de timpuriu într-o lume a ei, oa­recum surdă și mioapă la tensiunile și semnalele lumii înconjurătoare, că și-a acceptat și chiar hrănit până târziu un soi de somnolență (expresia îmi aparține) politică și socială: a avut deținuți politici în familie, dar de fenomenul Pitești a aflat abia la 30 de ani, de la Paul Goma. Ar fi practicat un minim de reacție de apărare printre scyllele și caribdele vieții în co­munism.

Sub felul ei de a fi, retractil și cu capul în nori, a lucrat de la bun început o facultate aparte de a stoca realul pe automat, aproa­pe fără contribuția conștientă a atenției, la stat. De aici i se trag și literatura, dar și clarificarea politică. Odată cu scrisul pro­fesionist (debut târziu, după standardele epocii, la 28 de ani), ceva se schimbă. De­cembrie ‘89 o găsește cu semnătura pusă pe unul dintre protestele în sprijinul lui Mircea Dinescu („testul de disidență“). Cu o undă de umor ilfpetrovian, po­ves­teș­te că mărețul gest venise defazat: scri­soarea trebuie să fi ajuns la Europa Liberă după căderea lui Ceaușescu.

Ca scriitor, nu s-a simțit victima cenzurii. Tăieturile operate în Dimineață pierdută n-ar fi fost reale amputări, ba pe unele le-a adjudecat și la lecturi ulterioare. N-a fi avut, așadar, o reală luptă cu sistemul. Nu pe plan literar.

Se obișnuise să considere regimul co­munist ca un dat („Memoria mea a în­re­gistrat o tinerețe normală“), să creadă că ce a fost mai greu (vremea închisorilor politice) a rămas în urmă și că intrarea în Partidul Comunist era o formalitate puțin angajantă. În pragul lui decembrie ‘89, încă se mai mira că e nevoie de mai multe partide politice. Cât despre hachițele cen­zurii, crede că li se cam găsise ac de cojoc prin tertipurile editorilor. Dar totul are un preț: „Era de-a dreptul umilitor ce trebuia să faci ca să apară o carte. Spre exemplu, făceai o prezentare total min­cinoasă: o povesteai [cartea, n.m.] în niş­te termeni de literatură proletcultistă“, spu­ne într-un interviu cea care a fost aproape douăzeci de ani redactor de edi­tură. În Anii romantici formulează în schimb două concluzii frapante: 1) nu doar scriitorul, ci și editorul (dacă nu în pri­mul rând el) a fost victimă a cenzurii; 2) scriitorii le-ar cam fi întors spatele edi­torilor după ‘90: dacă nu le-ar fi apărut cărțile, unele desfigurate, oricum ne­go­cia­te la sânge cu redactorii, n-ar mai fi fost acuzați că i-a găsit libertatea cu sertarele goale. Nu se înțelege prea bine de partea cui se simte: scriitorii s-au dovedit in­grați, dar și nici editorii n-au fost fără pa­tă. Cota acestora, obținută pe căi și culte, și oculte, consideră Gabriela Adameșteanu, cântărea mult în șansele unei cărți. Ală­turi de istorii cu happy end, Anii ro­man­tici reia și părerea lui Ștefan Agopian că debutul i-a fost întârziat cu opt ani de un redactor delăsător: Alexandru Paleologu.

Totuşi aș zice că e mai aproape de punctul de vedere al scriitorilor. Iată iritarea cu care discută ob­sesia literaturii de sertar lipsă la apel: „Cred că regretul Monicăi Lovinescu că sertarele scriitorilor ro­mâni erau goale era de fapt dezamăgirea ei că nu se ivea de nicăieri «romanul an­ticomunist» pe care l-a tot așteptat, pâ­nă la moarte. (...) Mi se părea un gen de bovarism și, paradoxal din partea ei, o presiune tematică, așa cum autorii su­por­taseră în comunism, însă invers“. Nu găsim amintiri grupate referitor la Europa Liberă sau la Monica Lovinescu, dar, în timp ce jurnalul celei din urmă pune în pa­gină iar și iar, aproape până la sfârșit, marea slăbiciune pentru autoarea Dimi­ne­ții pierdute, prozatoarea discută fără afec­te: „Abia acum mă gândesc însă că la punerea mea pe listele negre ale res­truc­turării [de la Ed. Enciclopedică, n.m.] tre­buie să fi contat și cronica Monicăi Lo­vi­nescu“.

Cred că impulsul profund de a scrie Anii romantici se leagă de natura predispusă la uimire - de literat deci - a Gabrielei Ada­meș­teanu. Uimită de cum i s-au schimbat în timp opiniile, vrea să știe un­de se ancorează înapoi cele de-acum: „Via­ța și literatura contraziceau ma­ni­heismul meu. Dar el a rezistat în Anii ro­mantici. (...) Mi-au trebuit ani buni ca să ies din el; dacă chiar am ieșit. Ma­niheismul func­ționează și în imaginarul de azi. Nu mai sunt comuniștii ilegaliști versus fas­ciștii/exploatatorii de ieri, ci eroii an­ti­comuniști versus securiști/torționari/tur­n­ători. Dar în comunismul care a înghițit viețile părinților noștri și părea să țină mai mult decât viețile nostre a existat și categoria, mult mai largă, a celor care s-au silit să ducă o viață normală, fă­când doar com­pro­mi­surile inevitabile. Această înțelegere a lumii dispărute este mai complicată și mai puțin interesantă pen­tru cei care nu au trăit atunci - occi­dentalii și ma­joritatea tinerilor de azi“. „A durat ani buni până să ies din logica lui «ei și noi». Dar de când cred că am reușit, în­cerc uneori să-mi imaginez ce au simțit ca­drele epocii comuniste, care, după 21 decembrie 1989, au dat ochii cu de­vo­tații lor, transformați, peste noapte, în inflexibili adversari ideologici.“

Să nu idealizăm capitalismul, mai spune autoarea Anilor romantici. Motivul e însă nău­citor, aproape vulgar: în capitalism oa­menii sunt dați afară din slujbe fără me­najamente. Prin comparație: „Dările afa­ră în regimul comunist aveau, totuși, teo­retic, niște reguli: în afară de cei scoși pentru un motiv politic, în capul listei se aflau pensionabilii, apoi tinerii care se puteau califica și în altă parte. Se în­cerca protecția mamelor singure, a ca­zurilor sociale...“ etc. În altă parte, îi vin sub condei istorii povestite în familie des­pre cruzimea cu care a fost reprimată răs­coala țărănească de la 1907, iar glossa su­nă astfel: „Sunt amănunte care îmi revin în minte atunci când aud oameni care pun relele de azi doar pe seama co­mu­nismului; de fapt, în România au fost me­reu multă lume săracă, multă cruzime și primitivism“.

Era firesc să-i fie amprentate trep­tat în același sens și opțiunile cul­turale. Idolul demolabil prin de­finiție e perioada in­ter­belică, iar fi­­gurile-fanion pică cel mai prost: „Nu știu dacă Cioran, plin de con­tra­dicții, așa cum este, ar fi fugit chiar în­tr-atât de expunerea publică și de emi­siunile Europei Libere, dacă n-ar fi avut de ascuns ideile fascisto-stângiste din căr­țile de tinerețe, publicate în Ro­mâ­nia“; „Ca să fiu sinceră, nu știu nici azi dacă Mircea Eliade a făcut bine sau rău nevenind. Veniseră, chiar în acești ani, Umberto Eco sau Saul Below, de ce n-ar fi putut veni și el, fără să devină, din cauza asta, un pilon al lui Ceau­șescu?“.

De partea cealaltă, îi stă în ad­mirație Ioan Petru Culianu. Un interviu luat cu puțin înaintea misterioasei lui morți e trans­cris cu comentariile făcute acum. Iese un portret foarte frumos, pus în oglindă cu alte mărturii mai puțin cu­noscute. Ră­mâ­ne însă senzația că Ioan Pe­tru Culianu a fost ales nu atât pentru an­vergura lui in­telectuală (despre care Ga­briela Ada­meș­teanu recunoaște că știa prea puțin la mo­mentul dialogului), ci mai cu seamă pen­tru fermitatea cu care s-a înhămat la dez­văluirea trecutului lui Eliade. Ani mai târ­ziu, va decide ca re­dactor-șef apariția, în 22, a celebrului text Felix culpa al lui Nor­man Manea.

Pe Matei Călinescu îl pomenește în bună parte tot legat de devoalarea trecutului lui Eliade, dar și cu multă căldură, ceea ce nu-l scutește pe profesorul de la Bloo­ming­ton de câteva săgeți: presupune, de pildă, că și-a lăsat pentru jurnalul încă ine­­dit adevăratele păreri despre confrații din țară, de vreme ce nu arăta niciodată suficientă răbdare să-i citească și era amabil într-un mod cam din vârful bu­zelor. Mihai Botez e poate singurul de care nu se îndoiește. De remarcat că tre­cutul lui, de care s-a aflat în anii din ur­mă, nu o tulbură.

Despărțirile sunt tratate cu maximă dis­creție în carte, fie că e vorba de Paul Go­ma ori de GDS și revista 22. Există și alt fel de a semnala distanțarea, prinzând din mers nuanțe care rămân în vag: „Pleșu și Botez erau apropiați prin fe­lul de a gândi de atunci (cel puțin așa mi se pare mie) și reprezentau în mai ma­re măsură so­cie­tatea românească mai pragmatică, mai conservatoare, de­cât radicalii din opoziție, cărora mă ală­turasem“.

Am pus la început în oglindă Anii ro­mantici cu Fals tratat de manipulare de Ana Blan­diana - o comparație „di­na­mi­tă“, pe care îmi iau totuși ris­cul să insist, adău­gând că cele două cărți nu opun două opere de scriitor, dar eta­lează două ati­tudini coexistente azi.

În Fals tratat de manipulare, Blandiana constată că „în centrul tuturor forțelor, lu­­crurilor, faptelor, întâmplărilor, per­sonajelor [din cam aceiași „ani ro­man­tici“] stă - asemenea unui soare negru ordonator de lumi scoase din haos pen­tru a fi dependente - dorința de a ma­nipula“. Același cuvânt, manipulare, apa­re și la Adameșteanu, dar cu altă nuanță, mai aproape de provizorat: „Opiniile me­le se tot nuanțează și chiar se schimbă, influențate de cărțile pe care le citesc, de oamenii pe care îi ascult, de versiunile pe care le compar între ele - fiindcă a fost [în anii romantici - n.m.], mai mult ca oricând, un timp al diversiunii, o epo­că a manipulării“. La limită: a înțelege treptat altceva din cele trăite versus a crede mereu altceva despre ce a fost.

Așa cum se citește în Anii romantici, ati­tudinea Gabrielei Adameșteanu rea­bi­li­tea­ză adevărul subiectiv, relativul, relectura niciodată definitivă a evenimentelor, într-o fluiditate autoreferențială. Ana Blan­dia­na rămâne de partea fermității, pe care unii o numesc radicalism, ea recitește iar și iar, în filigran foaia vieții. Gabriela Ada­meș­teanu o întoarce repede pe cealaltă față.

Dincolo de perspectivele politice de la un punct diferite, ceea ce deosebește aceste două re­cons­tituiri ale unui interval-cheie pare să fie aria lor de rezonanță acum. Mi-a atras atenția ușurarea cu care a fost primită în presa literară pledoaria de dez-radicalizare a Gabrielei Ada­meș­teanu, poziționarea ei programatic du­bi­ta­tivă. Anii romantici întâlnește, cred, a­ș­tep­tările celor care au oroare de forța cen­trifugă a clarităților de principiu. Într-adevăr, orice supunere la forțe centrifuge este destructurantă, dar fizicienii continuă să o folosescă pentru separarea com­po­nen­telor. Și tare mă tem că asta descrie mult mai bine ceea ce lipsește prezentului nos­tru. Cei convinși că suntem unde suntem tocmai din pricina năclăielii oportuniste în care s-au luat deciziile politice și, im­pli­cit, individuale ale ultimilor 25 de ani par tot mai puțini.

E mult prea devreme să ne relativizăm. //