Probabil si tot mai sigur

Alfredo Di Stefano a fost, probabil si tot mai sigur, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Ne apropiem de verdict. In ajun de Craciun, Di Stefano a fost doborat de un atac de cord. Marti seara, medicii Spitalului La Fe din se pregateau sa opereze un bypass multiplu pe cordul unui diabetic, în varsta de 79 de ani. Nu mai e timp. Chestiunea Di Stefano trebuie elucidata. Odata cu ea, am putea lamuri - cine stie? - misterul aferent al ierarhiilor istorice. Mai întai, cateva argumente în sprijinul tezei care pune capat dubiilor care domina ierarhiile fotbalului: teza suprematiei lui Di Stefano. Abia apoi, despre rostul si mersul gandirii care se ocupa de asezarea eroilor pe treptele istoriei.

Dictatura onirica a tatilor asupra fiilor

Prima serie de argumente vine din cateva împrejurari aparent vagi. In 1963, Real Madrid a venit la Bucuresti si a jucat cu Dinamo. Desi, oficial, era vorba de turul II al Cupei Campionilor Europeni, aparitia Realului, cu Di Stefano, Gento si Puskas în teren, a fost, probabil si tot mai sigur, parte a tesutului care leaga, matasos si imperceptibil, visul, mitul si istoria. Caci Real a avut, la Bucuresti, ceva din gloria exotica a tenorilor italieni care se înfatisau, pe scene luminate de candele, în Bucurestiul anilor 1850. Tata m-a facut atent. Trebuia sa tin minte momentul. Asa am facut. Imi pare bine ca am exagerat chiar. Tin minte nu numai ca l-am vazut pe Di Stefano, dar îmi amintesc si de Gento, plecand pe extrema dreapta, aruncand mingea pe langa fundas si ocolind în sprint, prin afara terenului de joc. Gento a ramas o anecdota, în vreme ce Di Stefano, pe care nu îl tin minte cu nici o fapta în acel meci, a devenit o amprenta misterioasa a memoriei. Dupa aproape 40 de ani, Alexandru Hancu (a se vedea revista 22, nr. 708, octombrie 2003) mi-a marturisit ca sufera de aceeasi strapungere a memoriei. Din marturisirea fiului, am aflat ca avem tati analogi. Si d-l Hancu Senior îsi avertizase fiul sa n-o ia razna prin istorie si îi spusese în acest scop, citez: “Jucator ca Di Stefano n-am mai vazut!”. In ambele cazuri, tatii pregatisera fondul mitic din care avea sa se nasca, apoi, prin fii, sensul istoriei. Altfel spus, tatii vazusera în Di Stefano un fenomen, au decis ca pot transmite aceasta valoare fara sa fie dezisi, iar fiii au înmagazinat un mit. La capatul unui ocol plin de experiente si pareri prin istoria urmatorilor 30 de ani, fiii aveau sa reîntalneasca mitul. Privita din pragul maturitatii, povestioara cu Di Stefano se dovedea o istorie foarte adevarata. Fiii descopereau ca maretia lui Di Stefano e un fapt istoric real, iar faptul istoric real e totuna cu mitul pe care l-au acceptat ca pe o rima cu sens amanat. Cerc închis. Istorie, mit si vis - trei fete, acelasi chip.

Efectul H-U

Argumentul oniric a fost verificat istoric de singurele minute de fotbal cu Di Stefano la care am avut acces: înregistrarea de arhiva a finalei Real-Eintracht Frankfurt. Si aici premisele însala, cu o miscare sireata care promite fapte exacte, dar conduce direct în liziera mitului. Finala CCE, editia 1960, s-a jucat la Glasgow, pe Hampden Park. Real a batut cu 7-3, a castigat a cincea oara consecutiv Cupa, Di Stefano a facut un joc perfect, iar partida s-a ales cu reputatia de “cel mai frumos meci jucat în Europa”. Toate, dar absolut toate faptele, cifrele si atributele din propozitiile de mai sus sunt verificabil exacte. Si tot ele respira poezie si mister, dinlauntrul unui halou infantil si magnetic. In primul rand, 7-3 nu e doar un scor, ci si o gluma frenetica. Aceeasi extensie gigantica, posibila numai în exagerarile copilariei, e de gasit în succesiunea celor 5 ani în care Real a luat acasa 5 trofee. Ideea ca un meci poate ramane atata timp în memoria colectiva cu numele de “cel mai frumos meci al Europei” e tot o forma de trecere (si conservare) a realitatii prin poezie, o metoda de transmitere a istoriei de la cei ce-au vazut spre cei ce nu se nascusera înca (asa-numitul efect Hancu-Ungureanu). In sfarsit, perfectiunea lui Di Stefano, în cele 90 de minute de pe Hampden Park, e adevarata capodopera. Am vorbit, pana acum, mai mult despre oglindirea acestui fenomen în fluidul sacru al istoriei, mitului si visului. E timpul sa ne apropiem, cu instrumentele pozitive ale stiintei, de original. Cine a fost si ce a facut Alfredo Di Stefano?

Filonul agrar

Parintii erau imigranti italieni. Aveau o ferma langa Buenos Aires. Alfredo s-a nascut pe 4 iulie 1926 si a contrazis, imediat, cliseul care bruiaza multe biografii de genii. Di Stefano nu a fost un copil sarac. N-a avut parinti bogati, dar nici n-a scurmat prin gunoaie de mahala. Alfredo a muncit mult, cu mainile si cu spatele, la ferma, si robota avea sa-l faca, mai tarziu, invulnerabil la efort si neverosimil de longeviv. A jucat fotbal de varf pana la 40 de ani (încheind, în 1966, la Español Barcelona), s-a accidentat foarte-foarte rar si, în 32 de ani de cariera, n-a încheiat nici un meci epuizat. In 1943, Alfredo era gata pentru fotbalul serios. E legitimat la River Plate, si nu la Boca Juniors. Nimic întamplator. Di Stefano a avut, înca de la începuturile sale agricole, o nota polemica, distanta si superioara, o stabilitate organica si o lipsa de nevroza tipica pentru umanitatea rurala. Nimic din isteria dramatica a unui Maradona, nimic din ascensiunea si prabusirea lui Garrincha. Di Stefano a fost, în permanenta, sigur pe miscari. In teren si în viata, el n-a lasat nimic la voia întamplarii sau a neîntamplarii. O exactitate imperiala si luminoasa a exclus erorile, devierile, pasii gresiti. Biografia lui Di Stefano e nu numai lunga, dar si elementara.

Baletul albastru

Dupa cateva luni de la legitimare, River Plate l-a împrumutat unui club mic, semianonim (Huracan). Era mutarea care îi putea bloca destinul. Di Stefano a reactionat vehement. La primul meci Huracan-River Plate, tanarul exilat a cautat golul si a marcat în secunda 15. Mesajul a fost clar. River Plate l-a rechemat imediat. Insa Di Stefano nu avea în cap doar fotbalul total, pe care îl anticipa deja agresiv, ci si o cariera completa. Pentru asa ceva era nevoie de o evadare din mediul fabulos, dar claustrat al fotbalului argentinian. Cand Millionarios Bogota i-a propus un contract, Di Stefano a pus mana pe valiza. Liga di Mayor, prima divizie columbiana, era, pe atunci, o mina de aur. FIFA nu cerea taxe de transfer, cluburile puteau, deci, oferi salarii solide, iar Millionarios îsi respecta numele. In cateva luni, lui Di Stefano i se alatura Nestor Rossi si Adolfo Padernera, alti doi giganti argentinieni. Millionarios devine o echipa de vis si se alege cu o porecla de poem: “Ballet Azul”. “Baletul albastru” - dupa culoarea echipamentului si a geometriei de joc. La începutul anilor ’50, Alfredo Di Stefano e cel mai mare jucator al Americii de Sud. Stirea a trecut repede Atlanticul si a ajuns în Spania, unde, înainte de a da nastere unei legende, a provocat o farsa.

Menage à trois à deux sans Franco

Si Real Madrid, si CF Barcelona l-au dorit pe Di Stefano. Si l-au obtinut. Negocieri de moda veche, mai mult decat bizare pentru gusturile de astazi, au pus la cale un menage à trois à deux: Di Stefano, jucator al ambelor echipe. Federatia spaniola s-a distins propunand o aberatie desavarsita: señor Di Stefano va juca, prin rotatie, un sezon la Madrid, un sezon la Barcelona. Refuzul lui Di Stefano n-a putut îndupleca încapatanarea sfruntata a Federatiei. Insa Santiago Bernabeu, demiurg al Realului, stia ce e de facut: o soapta în urechea lui Francisco Franco. Generalissimul n-a fost nicodata un simpatizant al provinciilor autonome si a organizat viata Spaniei într-un cerc cu centrul la Madrid. Franco era, bineînteles, pro-Real si anti-Barca. Dispozitia a fost comunicata Federatiei si Di Stefano a devenit jucator al Realului. Pentru urmatorii 11 ani, fotbalul avea sa învete un lucru nou: consistenta luminoasa a unei cariere princiare.

1955-1960

La Real, Di Sefano a jucat, mereu, fara greseala. Inceputul a fost însa dedicat, dupa un obicei cunoscut, corectiei de orbita. Lumea trebuia sa afle ca Di Stefano a ajuns la Madrid, ca va întemeia acolo un regat si ca toti cei ce s-au îndoit trebuie sa plateasca. A doua zi dupa ce a devenit jucator al Realului, Di Stefano a intrat în teren, pentru meciul cu Barcelona. Meciul e pomenit si azi de spaniolii care se tin de fotbal si e, deci, parte a memoriei nationale. Real a batut cu 5-0, iar Di Stefano a tinut sa înscrie de 4 ori. Fundatia era gata. De aici înainte, Di Stefano n-a facut decat sa o foloseasca. In urmatorii 2-3 ani, Real devine perfectiunea. Di Stefano e creierul si plamanul, justitia si executivul. In jur, apar mai întai Gento, apoi Puskas. E suficient. Intre 1955 si 1960, Real castiga 5 Cupe Europene. Fotbalul risca sa se carbonizeze sub flama acestei echipe proiectate pentru o fizica mult mai rapida. Di Stefano devine un mit mondial si aresteaza închipuirea tatilor care aveau sa forteze, apoi, o amprenta mitica în memoria copiilor. Ce facea, de fapt, Di Stefano?

Pele - de la brau în sus

Era un fotbalist perfect. Adica era un fotbalist complet. Adica era un fotbalist perfect. Impasul logic e bine motivat. Di Stefano putea juca pe orice post si o facea regulat, în toate meciurile, trecand fluent de la alunecare la pasa lunga, dribling, joc de cap, schimbari de ritm. Acest enciclopedism nu avea însa nimic didactic. El se desfasura în mare viteza, între cele doua careuri, fara sa lase adversarului o secunda de repliere. Di Stefano nu poate fi povestit într-o faza de joc sau alta, pentru ca le însira pe toate într-o continuitate vecina cu simultanul. De aici iluzia de comprimare a jocului cu care ramanea publicul. Di Stefano a fost primul fotbalist total. Capacitatea de a organiza, din mers, o echipa si de a-i controla deciziile îl desparte net de talentul urias, dar activ doar de la brau în sus al lui Pele - geniul care folosea magia exclusiv la etajul superior, ofensiv, al jocului. Di Stefano era, dimpotriva, un spirit pluralist, un prodigios scanteietor si rational, în genul supradotatilor renascentisti. Singura figura care merita o comparatie e Johann Cruyff, olandezul desavarsit care a patentat fotbalul total, dar a fost cu o fractiune mai putin plenar. Alfredo Di Stefano iese învingator în toate cele 2-3 comparatii îngaduite. Verdictul e rezultatul unui cumul delicat de ipoteze, fapte vechi, relatari semipoetice, înregistrari de arhiva, tati-povestitori si statistici pline de cifre la limita impertinentei. Ne apropiem, astfel, de rostul si mersul ierarhiilor în istorie.

Presedinte de mit

Certitudinea cu care îl asezam pe Alfredo Di Stefano în fruntea fotbalului e plina de imprecizii logice si garantii mitice. E, în fond, acelasi mod rational-irational pe care îl folosim atunci cand ne oprim asupra oamenilor mari ai trecutului si îi asezam în capul istoriei, fara sa stim nimic despre persoana lor vie. Nimeni n-a înteles mai bine virtutile acestui mecanism care ne face parte a unui trecut pe care nu l-a trait decat Real Madrid. Acum 5 ani, Real l-a numit pe Di Stefano presedinte de onoare. Acest gest întelept nu are nimic formal sau festiv. Real a devenit, astfel, o institutie umana completa. Clubul a repetat lectia veche a comunitatilor care se stabilesc, se recunosc si îsi transmit cultura, prin oameni mari, prin figuri transferate, din realitate, în mit. E un fel de a fi traditional si, probabil, exista o legatura între originile agrare ale lui Di Stefano si centralismul national spaniol pe care s-a cladit Real. Di Stefano e, deja, seva unei traditii care circula spre viitor. Operatia de bypass îi va lungi zilele atat cat poate stiinta medicala. Persistenta lui Di Stefano prin cultura a fost deja hotarata. De acum încolo, îi putem vorbi fara grija la viitor: La Multi Ani, Alfredo Di Stefano! Probabil si tot mai sigur.