Problema

Discutam acum câţiva ani cu o curatoare despre felul în care apar femeile, personajele feminine să le zicem, în lucrările lui Mircea Cantor. Ea era revoltată: ai văzut măturile alea? Cum poate să folosească o asemenea reprezentare a femeii? Inadmisibil! Eu eram contra. Ceva îmi spunea şi îmi spune şi acum că o interpretare feministă a măturilor din lucrările lui Cantor l-ar băga în boli. Asta şi pentru că feminismul nu e foarte popular, nici foarte cunoscut îndeaproape – şi e o legătură între cele două - în rândul artiştilor bărbaţi. Nici în rândul artiştilor femei, dar asta deschide o discuţie pentru altă dată. E adevărat că pregnanţa acestor splendide obiecte casnice şi utilitare din Tracking Happiness ne dau unora dintre noi, întâmplător celor de sex feminin, o mică tresărire. Şi totuşi. E ceva foarte simbolist la toate femeile-acestea-care-nu-sunt-femei. Ce sunt ele, de fapt? Căte-o zână placidă - nu ştii ce gândeşte, ce simte şi ce vrea - îţi arată, într-un spaţiu alb pe care îl asimilezi unui white cube simbolic, cum arde firul şi cum trece viaţa. Ba îţi întinde firul, ba îl lasă să ardă scrum, nimeni şi nimic nu o poate opri. Văzând cum se duce totul, vrei să sari şi să opreşti, stai puţin, hai să discutăm, nu se poate face...Ea? Nimic, ba lasă o urmă, ba o şterge imediat, îşi autoanulează propria acţiune după plac, dă praful într-o parte, apoi vine iar şi-l vântură în cealaltă parte. Dă şi ia acelaşi lucru: autoanulare.

Nimic nu-mi evocă mai mult decât asta spiritul expoziţiei Q.E.D.: se simte că vrea să propună ceva, dar la fel de bine se simte că îşi minează prin atitudine propria propunere. Ştiu un studiu, feminist, despre semnificaţia portretelor de femei, la fel de impersonale, nevii, indiferente şi placide ca ale lui Cantor, la artiştii simbolişti de secol XIX. Femeia simbolistă îl  întruchipează pe el, ea e o proiecţie a Artistului, spune studiul, al marelui său mit impersonal. Simbolică, supraomenească, autosuficientă, această fiinţă superioară, drapată întotdeauna, este feminizată după cum feminizate sunt toate marile realităţi de deasupra capetelor noastre: viaţa, moartea, lumea, puterea, gloria. Ea e o simbolizare abstractă a Marelui Artist atotputernic, bărbat bineînţeles, care dă şi ia, face şi desface lucrurile după vrerea lui. Q.e.d.

Ţi-e la îndemână şi eşti tentată să înregistrezi tensiunea şi paralela dintre feminin şi masculin aici, nu doar pentru că ultima dată când te-ai privit în oglindă erai femeie. Ci şi pentru că la MNAC pot fi văzute acum două expoziţii, una cu şaizeci de artiste femei, Good Girls, cealaltă cu un artist bărbat, Mircea Cantor. Sunt complet opuse, deşi niciuna nu e, desigur, răspunzătoare de existenţa celeilalte. Dar problema subiacentă uneia, feminismul evocat de Good Girls, e prin natura ei iluminatoare în legătură cealaltă. Ce este feminismul? Nimeni nu ştie exact, e una din marile întrebări ale omenirii, însă un mod de a-i răspunde e să vezi la ce e bun el. Feminismul e, printre altele, un mod de gândire care atrage atenţia asupra perspectivei şi situării. Unde şi în ce moment ne aflăm atunci când spunem „eu, artistul”? (Poate că mi se pare important şi pentru că sunt foarte conştientă unde mă aflu eu atunci când scriu despre Cantor şi spun „eu, criticul”.)

Expoziţia Q.E.D. ignoră situarea, „blurează” perspectivele. Înţeleg exasperarea din spatele lui „Mircea Cantor lives and works on Earth”, dar nu există aşa ceva decât poate pentru extratereştri, noi, oamenii, avem nevoie de coordonate. De aceea lumea s-a întrebat de ce o retrospectivă la Bucureşti şi nu una la Cluj, cu care Cantor este asimilat? Cum este receptat Cantor la Cluj, de fapt? De ce o retrospectivă acum şi nu mai devreme sau mai târziu? De ce în România? Cine sunt cei care întreabă toate astea? Aceiaşi oameni care populau lumea artei din România în 1999, când Cantor pleacă? Cum au crescut temele lucrărilor lui între timp, căci, vorba lui Adrian Ghenie, nimeni nu s-a născut din spuma mării? Retrospectiva de la MNAC vinde lucrurile ca pe un clasic success-story, glamoros şi opac; tocmai de aceea discuţia tipică în România pe acest subiect se poartă între cei care susţin că artistul e pe val, atât în Franţa cât şi ... „on Earth”, şi cei care cred că, din contră, expoziţia arată că el e în cădere liberă.

Artiştii nu rămân la fel şi mă gândesc la un fenomen simptomatic în mod indirect, la literatura despre ei. Calitatea, forţa şi tonul ei nu rămân la fel de-a lungul carierei lor, de multe ori ea începe cu texte excelente, care se diluează proporţional cu succesul, ajungându-se la nişte sforăieli şi platitudini printre care cu greu mai dibuieşti câte-un bun autor de text ca Mihnea Mircan în cazul ăsta. Evoluţia literaturii despre artist o dublează uneori pe a propriei literaturi despre el însuşi, în interviuri. Una e să zici în 2007: „N-am mai avut viză, n-am mai avut bani; am lucrat ca gardian la muzeu, am păzit picturi clasice. Am întâlnit oameni foarte generoşi, m-am reînscris la şcoală în anul II. Dormeam prin ateliere, căutam bani pe la ajutoarele sociale.” Jos pălăria, toată admiraţia. Dar cu totul alta e în 2013: „Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta? Nu prea am zile obişnuite, fiecare mă surprinde: câteodată văd un băieţel care taie firul apei cu foarfeca sau redescopăr cum trebuie să faci un om din zăpadă ori îmi dau seama că un porumb poate fi un diamant sau un chibrit poate avea două capete”. Prea mare e diferenţa.

Arată-mi cine eşti, nu-mi arăta ce podoabe Gucci ai achiziţionat, ce să fac cu ele? Vorba aceea, îmi jigneşti mintea: „el chiar are impresia că suntem primitivi” a fost reacţia multora în faţa afişului expoziţiei Q.E.D. Eşti prea bun pentru România? În cazul ăsta ţi se va  explica blând că nu noi am inventat arta contemporană. Nici măcar Duchamp, cel cu premiul, nu a inventat-o, în ciuda multor zvonuri. Construieşte relaţia, fă-mă să admit că m-am înşelat, că nu am înţeles. Obligă-mă să recunosc că nu am dreptate şi că nu ştiu cine eşti. Criticii ăştia, o tot dau pe istoria simbolismului şi pe comparaţii cu schepsis (vezi mai jos) pentru că de fapt habar n-au cum stau lucrurile. Nu, nu eşti un artist glossy şi nu vânturi accesorii machiate pe sub nasul publicului ca să-i arăţi cu ce BMW te-ai întors din străinătate acasă. Arată-mi cine eşti. Expoziţia trebuia pregătită, terenul trebuia arat, relaţia trebuia construită. Altminteri, aterizezi ca un meteorit peste nişte oameni care, cum să zic, tocmai aveau mazărea pe foc. Dacă tot vrei să le fii oaspete timp de un an, dă şi tu un telefon înainte, cum face toată lumea, nu?

Trebuie să dai la o parte munţi de orgoliu, ambiţie şi self-fashioning pe modelul mitic al Marelui Artist, ca la Cantor să găseşti totuşi, undeva în străfunduri, pe cineva care zbârnâie acolo; energia, tenacitatea şi voinţa pe care le inspiră această expoziţie ar fi indicii că el există. În schimb sub munţi de inteligenţă, sensibilitate, educaţie, seriozitate - şi poţi numi toate calităţile şi aptitudinile omeneşti - feminismul artistic relevat de simpozionul expoziţiei Good Girls, organizat de curatoarele ei, Bojana Pejić şi Olivia Niţiş, îmi lasă impresia tristă că nu e nimeni acolo, înăuntru. Feminismul există dar nu doare, nu zbârnie, aş zice. Când Mircea Cărtărescu spunea minunat despre feminismul românesc că are mult cap, dar nu are trup, avea dreptate şi în acest sens: feminismul românesc în artă, ca şi bună parte din feminismul internaţional, nu au sânge în ele, nu au putere. Nu par autentice. Nu sunt Problema.

O paranteză: lumea zice-n târg că Victor Man e mult mai autentic ca artist decât Mircea Cantor. Nu ştiu, de ce tocmai Victor Man? În această concurenţă, reală aş spune, între artiştii legaţi prin notorietate de Cluj, care în textele diverselor expoziţii e numită  totdeauna, indiferent de cine e vorba, „prietenie”, atunci când vezi video-urile cu copiii, desenele şi conceptualismul din Q.E.D, îl vezi imediat pe Ciprian Mureşan. Interesant, un alt tip de carieră, alt stil, alt calapod. Însă întorcându-mă la feminism... Poftim? Cui să-i dea telefon Mircea Cantor? Păi, artei româneşti. Dacă eşti corect cu ea, fără bruscări, dar şi fără curtări, fără demonstraţii de forţă, dar şi fără cadouri Gucci cu fundiţă, arta românească devine cineva cu care poţi şi merită să stai de vorbă. Corect.