Pe aceeași temă
Viitorul e în oua
de Eugène Ionesco
Traducerea: Vlad Russo si Vlad Zografi
Cu: George Ivascu, Dana Pocea, Marius Bodochi, Raluca Penu, Irina Barladeanu, Ilie Georgian, Ioana Flora, Romeo Pop, Carmen Stimeriu, Daniela Ionita, Mihaela Modorcea, Gabriela Modorcea
Decor si costume: Iuliana Valsan
Muzica originala: Gabriel Basarabescu
Coregrafia: Mihai Mihalcea
Regia: Mihai Maniutiu
Theatrum Mundi; Stagiunea 2005-2006
Revelatorie pentru spectacolul regizorului Mihai Maniutiu este combinatia dintre imaginea de balci a unei istorii sordide si proiectiile imaginarului SF. “Viitorul luminos” în numele caruia orice sacrificiu este permis alimenteaza babilonia limbajelor, tema predilecta la Ionesco, dobandind, dupa tribulatiile personajelor din Jacques sau supunerea, cu deznodamant reformulat, o semnificatie insolita. Mastile sunt aceleasi, dar într-o noua faza calitativa, cum motiveaza si azi de dincolo de timpuri atotstiutorii dialecticieni, pentru ca injustificabilul însusi ofera în aceasta logica premisele unor insatiabile justificari. Daca realitatea este averea zilei, viata se desfasoara la umbra absurdului în floare. (Nu ne-am îndepartat prea mult de triumfalismul utopiilor postistoriei, de pilda.)
Argumente devenite slogan, de vreme ce poarta în sine atrocitatea mentalului colectiv, sunt mortificante împotriva vitalismului militant si ismelor aferente. Sau, poate, tocmai de aceea. Scrisa în 1951 ca o continuare la Jacques..., piesa Viitorul e în oua instrumenteaza jocul debordant al locurilor comune din care se dezvolta o civilizatie în deriva. Un dublu terorism, biologic si social, intra în actiune întru perpetuarea speciei (de rasa, de gasca, de masa), forma a “progresului” ce se detaseaza de identitatea ori constiinta individului. In fata imperativelor comune, alternativa se reduce la spiritul de turma si/sau infantilism.
Este chiar cercul vicios în care ne introduce Mihai Maniutiu prin montarea sa, lectura regizorala de profunzime, reprezentand textul în substanta sa inconfundabila cumva printre randuri, fara sa-i tradeze esenta si fara monotonia acelor adaosuri complementare ce paraziteaza cel mai adesea din simpla vanitate universul de discurs. Imbarcati într-un soi de nacela a timpului, scenografia sugerand totodata o cetate scufundata cu flamuri pe turle, spectatorii blindeaza carnal peretii de cetate eterna - desi la orice miscare, în limita celor 47 de scaune disponibile, constructia de tinichea avertizeaza -, observatori observati de personajele abulice prin hublouri “în ordinea indicata de autor”, avand în vecinatatea apropiata mumia vie a lui Lenin (“Bunicul”, plimbat în landou si în sensul miscarii istoriei care, în adevarul gandului scanteii “cea de sus”, vorba nepoetului - oare ce-o mai avea de spus -, o ia de-a dreptul razna sclipiciripind; în traducerea lui Vlad Russo si Vlad Zografi).
Si, fiindca orice sclipiciripeala trebuie sa aiba un sfarsit, Jacques, Jacques fiul si soata-i Roberta, cea cu trei nasuri evocand aici o biata marioneta în angrenajul virtutilor totalitare, au fost îndeajuns creditati de-a lungul a trei ani fara “randament” ca sa nu produca acum ouale viitorului. Momentul e marcat de exasperarea familiilor reunite, înfatisate în costume burghez-carnavalesti, ce vor fi preschimbate în uniforme cenusii, desemnand triumful unei lumi încolonate dupa ce misiunea a fost îndeplinita. De la îndemnuri si manipulari de papusari (“însurateii” apar dezgoliti, în ipostaze corporale comandate, cand nu ajung simple apendice ale masinariei progresului) la socuri electrice, nimic nu va fi precupetit pentru ca tanara pereche sa atinga în marasmul erotismului ideologizat idealul supraproductiei. Si pentru ca, într-un alt timp, al extraterestrilor, samanta rosie sa fie împrastiata precum o molima, în cele patru vanturi. Spectacolul se remarca prin percutanta detaliului si ritmul sustinut de inovatia regizorala întotdeauna cu sens, fie ca e vorba de adaptarea literara - Mihai Maniutiu fiind el însusi un scriitor apreciat -, constructul plastic semnat de scenografa Iuliana Valsan, totodata creatoare a costumelor, sau dirijarea interpretilor, printre care e de subliniat, alaturi de George Ivascu sau Ioana Flora, surprinzatoarea prestatie a unui amator, Ilie Georgian, în rolul Bunicului-Lenin. Acestuia îi revine de altfel si meritul de a puncta finalul reprezentatiei printr-un autentic “mesaj” ionescian. O data mai mult, regizorul da curs invitatiei parintelui teatrului absurdului, care, sfidand realismul, se opunea prin cultivarea excesului oricarei forme de reductionism. Inclusiv acela al “literei”. Iar excesul, pe scena, ramane în continuare tema centrala a unei arte care-si reinventeaza regulile - caci si misterele îsi au partea lor lizibila -, exceptiile fiind de cele mai multe ori expresia platitudinii. Artist complex, Maniutiu a realizat cu actori dificil integrabili (ca stil si scoala de interpretare) conceptului regizoral una dintre cele mai interesante exegeze a teatrului lui Eugène Ionesco. Pacat ca subventia generoasa repartizata de primarie, reprezentata de actorul Romeo Pop, institutiei din subordinea sa a omis, printre altele, capitolul publicitatii - o simpla foaie în locul unui caiet-program.
