Pe aceeași temă
Sunt puţini autori care au nu doar verva, ci şi plăcerea textului ca Andrei Pleşu, despre care gurile rele, inclusiv a lui, spun că este un gurmand. În mod cert, acest fapt se extinde şi la scris, pentru că profunzimea reflecţiei se însoţeşte cu o extraordinară voluptate a textului, voluptate care nu cade nici în retorică, nici în voroavă laxă, în verbigeraţie. Ca înrudire, l-aş plasa între Dan C. Mihăilescu, din Scrieri de plăcere şi Îndreptar de stânga, şi Horia-Roman Patapievici, cel din Zbor în bătaia săgeţii sau Cerul văzut prin lentilă, cu pasiunea pentru neologismul rar, decalcurile baroce şi savuroasele invenţii lingvistice din exces de erudiţie.
Într-adevăr, în contextul standardizării tehniciste şi sărăcirii limbii sau al spectacolului şi mai trist al trivializării şi deformării ei, Andrei Pleşu reprezintă un Banchet faţă de o scobitoare. În ceea ce priveşte reflecţia morală, în afară de Horia-Roman Patapievici l-aş adăuga pe Petru Creţia din Luminile şi umbrele sufletului, cum în privinţa reflecţiei asupra limbii l-aş aşeza la aceeaşi masă (rotundă) cu Rodica Zafiu cu Păcatele limbii, excelenta rubrică din România literară. Pe porţiunea unde Andrei Pleşu convoacă nu doar spiritul limbii, ci şi pe cel al literaturii, aş invita-o pe Ioana Pârvulescu cu Cronica optimistei, ţinută ani de-a rândul tot în România literară, iar pentru spiritul polemic şi ironia casantă Nicolae Manolescu mi s-ar părea cum nu se poate mai potrivit. Pentru a nu supralicita numărul invitaţilor mă opresc aici.
Ultima carte, cu un titlu uşor kunderian, care nu se uită, Despre frumuseţea uitată a vieţii (Humanitas, Bucureşti, 2011) strânge articole din Dilema Veche. Autorul a mai făcut de câteva ori această operaţiune şi avem câteva grupaje tematice care deschid către o structură de adâncime. Andrei Pleşu practică eseul scurt, şi nu este vorba aici de pastilă, de bilete de papagal, de „momente şi schiţe“, pentru că nimic din ceea ce scrie Andrei Pleşu nu stă sub semnul eboşei, fulguraţia este cumpănită, fluiditatea condensează, cristalizează astfel încât tema este saturată, miezul este acolo pregnant. Materialul ordonat pe capitole participă la o ordine superioară, şi aici intervine rostul volumului, de a configura această geometrie.
Despre ce scrie Andrei Pleşu? Sentimentul pe care ţi-l lasă este că poate scrie despre orice, că nu există lucru neutru sau nedemn ca să nu fie abordat, că subiectul, odată atins, din el desface ceva ce niciodată nu ai bănuit că există acolo. Cât priveşte structura de adâncime, ea conturează profilul unui moralist. Este Andrei Pleşu un moralist? Cuvântul sună rău, pentru că invocă o pedagogie răsuflată şi o ipocrizie imensă. O consistentă parafrază ar trebui să-i ia locul pentru a-l izbăvi, pentru a-l depeiorativiza, pentru a-l explica. Această parafrază există şi se cheamă Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, carte apărută în 1988, unde Andrei Pleşu ne propune o reflecţie asupra eticului şi rolurilor de asumat în preajma lui. O definiţie, nu mai mult, o extrag de acolo, pentru că este şi o definire a poziţiei autorului. „Etica ne confundă neîncetat cu un complicat amestec al legii cu nelegiferabilul. Mişcarea ei uneşte într-o singură traiectorie spritul critic cu iertarea, sentinţa rece a absolutului cu o universală adiere de toleranţă.“ În marginea reflecţiei despre etic se construiesc toate aceste reflecţii despre lumea în care trăim pe coordonatele aparent familiare. Cartea nu intenţionează să ne ofere un ghid de a trăi într-un fel anume, prob, moral, descătuşat de slăbiciuni şi vicii, ci o „estetică a intervalului“ care privilegiază nuanţa, inefabilul, gustul, efemeritatea şi bucuria de a gusta viaţa, de a-i păstra aromele, de a reţine goethean frumuseţea clipei. Toate acestea nu exclud şi o „estetică a urâtului“, pentru că în bună măsură aceasta este etica istoricului de artă Andrei Pleşu, autorul unei minunate cărţi, Pitoresc şi melancolie. Orice exerciţiu etic porneşte de la căderile zilnice, de la cedări, de la bunul simţ ca paradox; investigaţia nu e fapt de bibliotecă, însă biblioteca situează anecdota în efigie, îi conferă putere de iradiere şi stil. Intervalul presupune o dialectică între muncă şi răgaz, între entuziasm şi lehamite, între înălţime şi picajul trivialităţilor cotidiene sau cel al vieţii politice.
Uneori procesul dialectic are loc în interiorul unuia şi aceluiaşi termen, de pildă „luxul“ sau „autenticitatea“, pe care autorul îl desface într-o polisemie derutantă şi strălucitoare. Nimic nu este aprioric negativ sau pozitiv, viciile se pot instala în virtuţi şi invers - este aici jocul magistral al moralistului superior care vede potenţialul mutagen al noţiunii şi ricoşeul deriziv al proastei întrebuinţări a virtuţilor, precum şi justa utilizare a slăbiciunilor întru dobândirea înţelepciunii.
În fond, Andrei Pleşu analizează cu o ironie şi o autoironie cuceritoare noile servituţi la care am devenit părtaşi ca locuitori ai unei lumi noi, noile forme de prostie consacrate de „omul recent“ (Horia-Roman Patapievici), dar le repune în contextul unor virtuţi vechi, demnitatea, moderaţia, iubirea, pe care credem că le cunoaştem pentru că se află în dicţionarul nostru fundamental. Abia recontextualizate, ele îşi relevă puterea de a opera, de a iradia, de a realiza diferenţa. Cu o plăcere nebună, Andrei Pleşu se instalează în mijlocul celui mai trivial clişeu – există şi unele subtile - şi-l face praf, nu în sensul de a-l demola, ci de a descoperi miezul autentic pe care clişeul l-a blocat, astfel că, operând adesea ca materie cu trivialul, autorul şlefuieşte un gând care transfigurează substanţa vilă şi amorfă. Ceea ce solicită Andrei Pleşu este atenţia noastră la dimensiunea subtilă a existenţei, cea făcută din observaţii asupra propriilor noastre mişcări în lume, iar jocul acesta suntem invitaţi să-l adoptăm prin empatie, pentru că toate aceste articole sunt ruminări asupra acestei sesizări a inefabilului. Este ceea ce dă gust acestei lumi, ce ne introduce cu adevărat în realitate. Nu mi se pare întâmplător că acest fapt vine de la cineva antrenat să privească tablouri. Tabloul închide în ramele lui o lecţie de a privi pe care arta o oferă în ansamblul ei. Andrei Pleşu priveşte lumea din jur ca pe un tablou, adică într-o notă estetică, şi ea posedă de multe ori grotescul fastuos al tablourilor lui Hieronymus Bosch, pe care autorul le vede prin lecţia de a privi a Capriciilor lui Goya. În felul acesta, putem înţelege de unde vine şi gustul şi plasticitatea limbajului care are propria sa paletă de culori şi nuanţe. Însă tabloul vieţii (post)moderne posedă un avers şi un revers, jovialitatea, bucuria, ironia, plăcerea textului dau seama de un pitoresc care face din aceste articole mici bijuterii lingvistice, reversul este cel al melancoliei, nostalgiei, şi aici se află superioara dialectică a eticii profesate de autor. Ea are culoarea optimismului şi toleranţa hâtră a unui bon viveur, dar conţine ceva din amărăciunea irepresibilă a fragilităţii noastre, a invaziei urâtului, urii, prostiei etc., dar mai ales a unei cecităţi sinonime cu pierderea clipei esenţiale, a momentului hotărâtor şi poate a sensului vieţii: „Interlocutorul optim e în faţa noastră şi nu-l recunoaştem, bucuria vindecătoare ne stă în preajmă şi n-o recunoaştem, drama transfiguratoare trece pe lângă noi şi n-o recunoaştem. Suntem înconjuraţi de semne pe care nu le recunoaştem ca semne, de apeluri pe care nu le înregistrăm, de prilejuri care ne scapă. Până şi moartea proprie ne apare ca improbabilă. N-o putem recunoaşte ca problemă acută a reflexiei cotidiene. Traversăm, aşadar, un peisaj luxuriant, fără să-i recunoaştem anvergura şi sensul. Suntem subiecţii unui acces perpetuu de neatenţie. Insensibili la registrul inaparentului, gata să uităm ceea ce ne contrariază, nu ne mai lăsăm tulburaţi decât rar, de câteva ori în viaţă, sub şocul, nelumesc, al unor iubiri, euforii sau suferinţe insuportabile. Recunoaşterea realului în uimitoarea lui, nudă, realitate devine, abia atunci, un eveniment“.
De altfel, capitolele jalonează moduri de reflecţie ilustrate elocvent de titlul unor grupaje (Ce facem cu viaţa noastră, Despre lucrurile cu adevărat importante, Ordinea subtilă a lumii, Feluri de a fi) care precizează un registru grav, dezminţind parcă gesticulaţia ludic-jovială pe care autorul o posedă din plin, împreună cu o bunătate a moderaţiei.
Spre final, autorul lansează o altă serie de teme de reflecţie esenţiale, cititul, un act care ne defineşte tot mai puţin, privitul la televizor, un act care ne defineşte din ce în ce mai mult, şi deformarea limbii, care ne defineşte mai tot timpul. În acest triunghi lectură-limbă-media, Andrei Pleşu regăseşte deopotrivă virtuţile omului vechi, dar şi coordonatele „omului recent“, receptacol al unor voci şi cacofonii care-i traversează vidul interior. Propunerile etice nu sunt abrupte salturi metafizice, nici sermonizări, pilde şi cateheze, ci, cum autoironic le intitulează autorul, „Mici cure de dezintoxicare“. Eu le-aş numi, în acelaşi spirit ludic al autorului, ocheade către frumuseţea uitată a vieţii. //
// ANDREI PLEŞU
// Despre frumuseţea uitată a vieţii
// Editura Humanitas
// Bucureşti, 2011
