Prospero și spiridușii în blugi

În drumul de la feerie la poveste filosofică, de la text la spectacol, Furtuna montată de Alexander Morfov la TNB e încă o dovadă a prodigiozității de substanță a capodoperei shakespeariene de la care fiecare creator așteaptă răspunsuri în chestiuni fundamentale.

„Clasicul“ Alexander Morfov, directorul Tea­trului Național „Ivan Vazov“ din So­fia, recomandat astfel de excelentul spec­tacol Vizita de la TNB și de un alt spec­ta­col al său, Exilații, pre­zen­tat în turneu la Bu­cu­rești cu ani în urmă, sur­prinde cu noua sa montare de la Naționalul din Bu­cu­rești, după Furtuna de Sha­kes­peare. Modernitatea gân­dirii sale teatrale, doar în­trezărită în citatul spec­ta­col după piesa lui Frederich Dürrenmatt, sare acum di­rect în postmodernism, în ton cu spiritul vremii, dominată firesc fi­ind de acest mixt stilistic din care, fie vor­ba, tot așteptăm să se decanteze ceva nou. Ca atare, spectacolul său are, atât la ni­velul ideilor, cât și la acela al formei, as­pectul unei încercări de sinteză pe care aproape fiecare artist conștient de fe­no­men o încearcă, astăzi, pe cont propriu, mai ales când e vorba de opere clasice. Pe te­ritoriul Furtunii, pe care cel mai con­vingător ne-au livrat-o de curând litua­nienii lui Oscaras Korșunovas (minunat spectacol!), s-au întâlnit de-a lungul tim­pului tot atâtea viziuni câte conține ca­po­dopera, și încă altele nedescoperite, dintre care una ar putea fi și cea vizată de Mor­fov în spectacolul de la București.

Că Prospero e un magician, un al­chimist, un creator sui generis de lume nouă am tot citit, vă­zut, auzit. Că e un intelectual sub­til și un moralist care face din celebra insulă un fel de academie pla­toniciană, o școală de inițiere de ase­me­nea, că ideile lui sunt democratice ar mai putea fi cercetat (excelente comentariile lui George Volceanov din studiul reprodus de program cu privire la colonialism), des­pre asemănarea cu Pico della Mirandola ne-a vorbit indirect Shakespeare însuși, iar Liviu Ciulei ne-a spus-o în imagini de neuitat în spectacolul său din 1982 de la Teatrul Bulandra, care clama o resuscitare a umanismului în timpurile moderne. Că ar putea fi un savant, un Einstein avant la lettre, cum pare a ne sugera montarea lui Alexander Morfov, e ceva chiar neașteptat și greu de dus pe umeri chiar și de Ion Caramitru, care și-a aplicat conștiincios mus­tața identitară, lăsându-și în același scop plete și îmbrăcând puloverul cu co­tiere al savantului. Cu ce scop? Mai de­gra­bă pentru a ne deruta în multele opțiuni pe care le suscită bogata creație shakes­peariană, fiindcă ipoteza unui Prospero pus să suporte, precum ucenicul vrăjitor, efectele propriilor invenții și idei ex­pe­ri­mentale îi diminuează statura, mai ales că cei chemați să refacă magiile sunt stân­gaci, ironici, marginalizându-l nedemn pe Mag. Și totuși, în acest joc „care pe care“, ce­le două tabere par de conivență. Sa­van­tul nu e câtuși de puțin supărat pe șu­gu­beții care-i împrăștie hârtiile (în fapt, tex­tul regizoral al reprezentației) și nici la sfâr­șit, când, lăsându-i singuri în lumea lor, a scenei, se îndepărtează privindu-și cu circumspecție opera. În fața spi­ri­du­și­lor în blugi care preiau cârma corabiei vie­ții, atotștiutorul Prospero pare totuși mul­țumit. Nici sceptic, nici revoltat, cum am fost obișnuiți să credem despre vrăjitorul care-și frânge bagheta. Să fie acest mesaj unul de extremă democrație a spiritului? Să fie resemnare? Sau înfrângere în fața pro­priilor limite ale științei, care azi se confruntă cu atâta in­cer­titudine? Să fie doar ilus­trarea mitului mai înainte citat și, deci, un îndemn la a ne tempera elanurile crea­toare?

Zâmbind îngăduitor cetei de rebeli care domină în vi­ziunea lui Morfov scena eli­sabethană, pe care ta­len­tatul scenograf Nicola Tor­manov o reconstituie la Ate­lierul de la TNB, Prospero ne ascunde parcă ceva. Mai ales că, așa cum ni se în­fă­țișează tinerii lui colaboratori, mesajul tri­mis e mai degrabă de anarhie, decât de li­bertate, acea libertate frumoasă pe care, în piesa lui Shakepeare, o tot invocă Ariel în celebrele lui monoloage și pe care Pros­pero o tot amână. În acest binom în care știința, rațiunea, înțelepciunea, re­pre­zen­tate de Prospero, sunt, orice s-ar spune, în derută, în defensivă, zglobia exuberanță inconștientă a tinereții, ce pare a-i integra și pe urmașii de drept ai trecutului – Mi­randa și Ferdinand –, devine suverană. Ea sugerează poate elanul descătușat al re­voluțiilor și un sentiment pe care mai rar îl conștientizăm, al faptului că trecerea de la o generație la alta, de la un adevăr la al­tul nu se face prin transfer firesc, prin pre­luarea, asumarea, valorificarea expe­rien­ței, ci prin ruptura de tot ce a fost, de „tru­curi“, ale teatrului, de ce nu?, de care un Prospero al altor vremi se folosea pen­tru a produce furtuni și naufragii de­monstrative. Rămân în urmă mașinăriile de spectacol, pe care noii proprietari le fo­losesc acum haotic, iar scena „de epocă“ mai are un pic și o ia la vale, precum în fil­mul Ariannei Mnouchkine Molière. O ia la vale și teoria despre vise, și idolii din peș­tera lui Platon, și suportul valorilor în­sușite, de vreme ce binele se amestecă cu răul, iar Caliban e doar un băiat simpatic, cu chipul vopsit, care nu mai înfricoșează pe nimeni, ieșind din scorbura unde vră­jile lui Prospero l-au înlănțuit doar pentru a ne amuza. Caliban celebrează în veselia lui, da, sfârșitul unei epoci de sclavie. Fapt trăit cu jubilație în spectacol de Mi­hai Călin, actor cu carismă, distribuit toc­mai de aceea în rol. El n-a aflat însă ce ur­mează epocii savantului, care, dacă ar fi să ducem simbolul mai departe, ne-am gândi evident la revoluționara lui teorie, atât de parșivă însă. Fiindcă relativitatea lui Einstein ne-a făcut mult mai nesiguri, mai slabi, mai vulnerabili decât atunci când credeam în principiul identității și eram stăpâni pe condiția noastră.

Spectacolul de la Teatrul Național, în regia lui Alexander Morfov, cu Ion Carmitru în rolul lui Pros­pero, ar putea avea și acest me­saj. Și oricâtă melancolie am simți în retragerea discretă a magicianului, cu vorbe mai puține, chemat în scenă par­că doar pentru a constata că nu e ascultat și la final pentru a abdica (postură pe care actorul și-o însușește cu stoicism), simțim generozitatea cu care îmbrățișează vii­to­rul, grupul de spiriduși în blugi care do­mină scena impunând ritmul, tonusul, di­namica reprezentației. El e alcătuit dintr-o echipă de tineri plini de energie (Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Ionuț Toader, Axel Moustache, Eduard Adam, Alexandra Poiană), condusă de István Té­glás (Ariel), pe a cărui mobilitate și plas­tică corporală recunoscute s-a mizat. E multă hărmălaie, joacă și bună dispoziție. Nu se prea mai înțelege mare lucru din po­veste, poate doar că Miranda (Crina Sem­ciuc) a fost și ea acaparată și aparține acestei mentalități, în ciuda strădaniilor bătrânului ei tată de a o face să-și în­țe­leagă menirea regală. Ca și Ferdinand (Ale­xandru Călin), sosit pe insulă parcă deus ex machina. Apropo! La Shakespeare, cum știm, filosofia se sprijină pe poveste. Pe multe povești îngemănate. Și ar fi fost poa­te util ca acestea să fie mai clare pentru publicul care nu circulă cu ediția liliput în buzunar. Aproape neglijată, acțiunea nu ne dă prea multe indicii despre soarta eroi­lor și nici despre a spectacolului pus de ei în scenă sub bagheta unui maestru cam depășit. Nu știm, pe de altă parte, dacă în această despărțire de trecut intră în dis­cuție și teza shakepeariană a lumii ca tea­tru, a teatrului ca iluzie și dacă omenirea mai are nevoie să creadă în ea, acum când teatrul a ieșit din nou în stradă să-și îndeplinească misiunea socială, politică. În această privință, spectacolul de la Tea­trul Național nu se pronunță. Se rezumă la a ne dezvălui culisele unor efecte sce­nice, tehnica travestiurilor și a trucurilor din care aflăm că la teatru e… ca la teatru.

În drumul de la feerie la poveste filosofică, de la text la spectacol, această Furtună e încă o dovadă a prodigiozității de sub­stanță a capodoperei shakespeariene de la care fiecare creator așteaptă răspunsuri în chestiuni fundamentale. Confruntarea e, în orice caz, îndelung folositoare. //