Pe aceeași temă
Prefigurat de o bogată corespondenţă, dialogul face to face (înregistrat pe casetofon şi pregătit corespunzător pentru tipar) al celor doi intelectuali s-a desfăşurat cu puţin înaintea aderării României la Uniunea Europeană. În mod semnificativ, el s-a desfăşurat pe teren neutru: nici în Statele Unite, nici în România, ci la Berlin, în capitala de referinţă a junimiştilor. Ce-i drept, publicarea sa este una oarecum tardivă, după patru ani de la consemnare, într-o Românie în multe privinţe schimbată, dar şi într-o altă Uniune Europeană, pe fundalul mai larg al crizei economice mondiale... Cititorii vor avea, aşadar, ocazia să aprecieze singuri distanţele şi eventualele similitudini dintre evaluările interlocutorilor şi realitatea socială, culturală, politică actuală.
Un element-cheie al acestei cărţi devenite, între timp, document istoric este dubla perspectivă, deopotrivă internă şi externă, din care Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi analizează – pornind de la propriile istorii personale – societatea românească, cu tradiţiile şi modelele ei. Ne putem întreba, desigur, ce legături există între Virgil Nemoianu – unul dintre cei mai bine integraţi umanişti români în mediul academic din Statele Unite – şi proiectul celui de-„al treilea discurs“. Ei bine, legăturile există şi sunt importante. E vorba, mai întâi, de perspectiva reputatului comparatist asupra Americii şi, în acelaşi timp, de perspectiva sa americană asupra Europei (inclusiv a „Europei periferiilor“: se ştie că Nemoianu e un vechi adept al regionalismului federalist, policentric, opus centralismelor statale pe model francez). În al doilea rând, de viziunea sa „ospitalieră“, integratoare asupra canonului cultural internaţional. În al treilea rând - de propunerea riscantă, mereu reluată, de a plasa în poziţie de principal reper canonic autohton a Cercului Literar de la Sibiu, ca alternativă culturală la mesianismul tulbure al generaţiei lui Eliade, Cioran, Noica & Co.
În al patrulea rând, e vorba chiar despre tipul de conservatorism ideologic propus de Virgil Nemoianu, un conservatorism liberalizant, suplu şi imaginativ, în care tradiţia „multiculturală“ a Banatului natal se întâlneşte fericit cu republicanismul american, fără a datora nimic diferitelor forme „reacţionare“ de naţionalism mistic ale moştenirii posteminesciene. Inclusiv critica pe care Virgil Nemoianu o aplică tradiţiei (neo)platonice, prestigioase în sânul elitelor româneşti, e legată de această concepţie.
Deosebit de relevante mi se par în acest sens şi consideraţiile profesorului româno-american despre apropierea sa de religie, petrecută după plecarea în America, şi după renunţarea la o serie de trăsături ale identităţii anterioare (cum ar fi limba sau apartenenţa „la un anumit sol şi/sau sânge“): „…«ceva trebuia să rămână din vechea mea persoană». Şi lucrul acela a fost religia“. Un fel de… minimalism identitar, prin urmare! În mod vădit, Virgil Nemoianu nu e numai cel mai articulat şi mai creativ gânditor român conservator pe care-l avem, ci şi unul excentric în raport cu diferitele forme ale conservatorismului autohton.
Lăsând la o parte insigth-urile memorialistice despre etapa românească de formare, perspectiva lui Virgil Nemoianu rămâne una îndeosebi externă, a universitarului american capabil să evalueze cu detaşare atât America de adopţie, cât şi Europa şi România ultimelor decenii, în vreme ce insider-ul Sorin Antohi scanează mai aplicat şi mai acut societatea românească postcomunistă.
Un punct de întâlnire – şi, totodată, de maxim interes în economia cărţii – priveşte reconsiderarea ca posibile modele a „periferiilor“ europene în condiţiile globalizării şi transformarea mentalităţilor autohtone prin fenomenul migraţiei forţei de muncă (în cadrul tranziţiei „de la exil la exod“, în termenii celor doi parteneri de dialog). Într-adevăr, dacă experienţa externă a elitelor noastre în secolele XIX şi XX avea drept cadre principale de referinţă Parisul şi Berlinul (de unde şi un „bovarism geocultural“, cf. S. Antohi), astăzi „masele“ migratoare se îndreaptă, cu precădere, spre un sud meridional (Spania, Italia, Portugalia) cu care au afinităţi reale, în vreme ce interesul turistic al păturilor de mijloc bate tot mai mult spre Grecia, Turcia, Bulgaria, Croaţia. Un interes particular suscită consideraţiile privind statutul ingrat al tinerilor bursieri de elită: nereuşind să se integreze în universităţile străine, mulţi sunt – odată întorşi în ţară - respinşi ca indezirabili de corpul universitar autohton, fiind nevoiţi să se „înşurubeze“ în structuri clientelare. Diferenţa faţă de revoluţionarii paşoptişti e fundamentală. Alături de evaluările geopolitice şi geoculturale (adesea sclipitoare, nu o dată riscante), analizele despre statutul religiei, învăţământului şi al elitelor în general asigură sarea şi piperul acestui volum. Relevante sunt şi observaţiile lui Nemoianu cu privire la criza Europei Occidentale, mai „americanizată decât America însăşi“ (deşi nu a obligat-o nimeni să se americanizeze). Asta în timp ce unele elite americane trăiesc, din contra, în enclave europenizate de pe teritoriul Statelor Unite, ignorând „America profundă“…
Dacă discursul lui Sorin Antohi e marcat, vizibil, de o nevoie de eliberare, inclusiv de clişeele reziduale de Război Rece, discursul lui Virgil Nemoianu e mai relaxat şi, pe alocuri, mai incomod pentru mediile culturale autohtone, de la neointerbelici la postmodernii radicali. Împărtăşesc observaţiile potrivit cărora vechile polarităţi (autohtonism vs. cosmopolitism, comunism vs. anticomunism) sunt nişte constructe intelectuale reductive, aplicate unei realităţi sociale şi culturale mult mai complexe; discuţia e pasionantă şi ar merita dezvoltată, ca şi anumite idei din capitolul Direcţii noi în cultura română (din păcate, frustrant de sumar). Rămâne, apoi, superficial abordată chestiunea ideologiilor şi doctrinelor în România actuală, ca şi relevanţa lor în plan social.
Chiar dacă peste multe chestiuni gingaşe se trece prea repede, armoniosul (după unii comentatori, precum Constantin Eretescu, prea armoniosul) dialog berlinez al celor doi umanişti rămâne, pe ansamblu, o provocare de substanţă, cu anvergură intelectuală.
Într-unul dintre puţinele cronici apărute până acum pe marginea volumului, Daniel Cristea-Enache îi reproşează, cam vehement, lui Sorin Antohi că bagatelizează „rezistenţa prin cultură“ şi că afirmaţiile potrivit cărora portretul „în principiu critic (revizionist chiar)“ pe care romanele „obsedantului deceniu“ îl făceau anilor ’50 e „mai sărac, mai mincinos şi mai pervers decât fresca realist-socialistă“ a epocii. De fapt, ambii opinenţi au dreptate, doar că vorbesc despre lucruri diferite: Antohi afirmă de la bun început că nu judecă producţiile din unghi estetic, ci din unghiul relevanţei sociografice, în timp ce Daniel Cristea-Enache le evaluează din perspectiva strict estetică a cronicarului literar. Da, romanele „obsedantului deceniu“ semnate de Marin Preda, Al. Ivasiuc, C. Ţoiu, A. Buzura sunt mai puţin relevante sociografic decât romanele propagandistice ale anilor ’50, dar sunt mai valoroase estetic. Cât despre rezistenţa prin cultură, ea a însemnat şi o demisie din unghiul atitudinii civice (cf. Sorin Antohi), şi un câştig cultural în pofida regimului (cum afirmă Daniel Cristea-Enache). Aparent opuse, diagnosticele celor doi sunt de fapt complementare. Dar chestiunea „rezistenţei prin cultură“ nu are cum să evite problema colaboraţionismului, iar aici lucrurile se complică. Sorin Antohi a fost deja lustrat moral după „revelaţiile negative“ din urmă cu trei ani (în mod regretabil, aproape nimeni nu-i mai solicită azi expertiza…). Ce ne facem însă în condiţiile în care şi propunerile de recanonizare avansate de profesorul Nemoianu riscă să devină suspecte, având în vedere că o parte din generaţia anilor ’40, de la Adrian Marino şi Alexandru Paleologu la membri marcanţi ai Cercului Literar de la Sibiu, a fost deconspirată „oportun“ (în unele cazuri, postum)? Mă tem că, din războaiele noastre culturale cu trecutul, cultura nu va avea de câştigat. //
// VIRGIL NEMOIANU,
SORIN ANTOHI
// România noastră.
Conversaţii berlineze
// Editura Muzeul
Naţional al Literaturii
Române
// Bucureşti, 2009
