Provocarea

„Am fost «curtat» pentru a expune în Bucureşti, însă consider că nu este încă locul, nici contextul pentru a face ceva în România. Îmi trebuie un motiv sau o provocare care să declanşeze ceva. Eu nu am, de exemplu, nicio lucrare într-o colecţie publică în România. În 2000, când am propus spre achiziţie o lucrare Muzeului Naţional de Artă Contemporană, am fost refuzat, au considerat că preţul este prea ridicat.(...) Un citat pe care îmi place să îl repet şi care mi se potriveşte, eu mi l-am inventat, este: «Mai bine să fii oaspete decât profet în ţara ta»”. (Mircea Cantor în revista Arhitectura, nr. 6/2012, interviu apărut pe internet în ianuarie 2013.)

Nu înţeleg. Dacă aşa stau lucrurile, cărui fapt îi datorăm onoarea acestei expoziţii? Din ianuarie până în aprilie 2013, România s-a schimbat? S-a întâmplat ceva cu artistul? Schimbători artiştii. La fel şi mediul de artă românesc, căci în opinia unora dintre noi Mircea Cantor până mai ieri era „ei, fii serioasă, ăla e doar un băieţaş”, ca acum să devină subit „Mmmmircea”. E drept că expoziţia Mircea Cantor: Q.E.D. a stârnit tacit şi un uriaş val negativ şi se poate anticipa uşor popularitatea celui care decide să fie „ăla care l-a desfiinţat pe Cantor”. E aici şi invidie pe „băiatu’ lu’ tata”, însă antipatia faţă de Cantor e legitimată coerent în unele zone ale „scenei” noastre. De ce-ai face o retrospectivă în România după Premiul Duchamp, nu dă rău în CV? Şi încă printr-o mişcare de forţe, printr-un asalt mediatic fără precedent (în mai toate revistele glossy româneşti, încă şi în revista Tarom!), cu o durată şi organizare de un an şi cu un vernisaj ca de concert rock (la MNAC!) care a lăsat lumea bujbe. O asemenea învăluire în forţă din toate părţile, rapidă şi neanticipată de nimic (căci ne resemnaserăm: România, nu-i aşa, „nu e încă locul, nici contextul...”) ai zice că n-a mai văzut neam de neamul artei actuale româneşti. Până să ne dezmeticim căzuţi pe spate, ne întrebăm: cine pe cine curtează de fapt aici?

În general e bine să fii oaspete, Cantor are dreptate, cu toţii ne dorim o autonomie demnă care să ne facă să ţinem capul sus. Dar a fi oaspete în Franţa lui 1999, cum a fost Cantor, nu e acelaşi lucru cu a fi oaspete în România lui 2013. Acum s-ar putea să nu găseşti pe nimeni acasă, pentru că, n-ai crede, în România lui 2013 toată lumea pleacă şi vine de la bienale, burse, rezidenţe, ospitalitatea românească nu mai e ce-a fost. Probabil Cantor n-o ştie, dar „România sucks” este părerea tipică a multora din artiştii diasporei româneşti: „în România nu s-a schimbat nimic, dom’ne, ţi-o spun eu”. Care Românie, de fapt? Clujul, Bucureştiul, MNAC-ul, artiştii, curatorii, participările la bienale, băieţii, fetele, cine este ea? În afirmaţia lui Cantor „România” pare un peisaj lin şi orizontal. Ospitalier. Luată la pachet, „România” capătă trăsături generale, feminine. „România” e o femeie care stă în fund toată ziulica şi se uită pe geam să vadă când apare / Mircea Cantor pe cărare.

Dincolo de atitudine, expoziţia Mircea Cantor: Q.E.D. merită totuşi discutată în proprii ei termeni. După mine piesa de rezistenţă e în urma acestei expoziţii. Dar ea e acolo şi e cu adevărat bună. Cred că văzusem pe îndelete Deeparture din 2005 doar pe internet, dar nicio imagine web şi nicio descriere de bienală nu te fac să vezi ceea ce vezi live. Marina Abramović şi Ulay în Relation in Space din 1976 nu sunt, cum tot citeşti prin cărţi, „două corpuri care se ciocnesc şi intră unul în celălalt la mijlocul distanţei”. Nicio istorie a artei nu-ţi spune corect ce se întâmplă acolo. Ei se întâlnesc totdeauna pe jumătatea ei de distanţă şi nu se ciocnesc, ci ea se opreşte locului exact cu câteva clipe înainte de impact iar el o bruschează cumva cu umărul ca să n-o lovească cu trunchiul, o protejează de el şi ea „scapă”. Asta e coliziunea. Şi căprioara scapă, deocamdată. Noroc că există galerii de artă, altfel ce s-ar face căprioarele cu toţi lupii de pe lumea asta?

Nu, căprioara nu scapă de fapt, dar nicio descriere nu îţi spune cum domină ea în Deeparture, cum îl surclasează de departe pe lup, deşi montajul filmului nu te lasă să vezi exact proporţiile dintre ei doi. Asta e coliziunea. Cu toţii ne identificăm cu căprioara; îţi vine să o iei în braţe, să o duci acasă şi să îi dai totul. Lupul în schimb pare cam şifonat, nu prea e la înălţime, seamănă cu căţăii care latră la tine pe lângă MNAC. Te aşteptai să sfâşie tot, diabolizăm puterea, o vedem mereu sinistră şi imbatabilă. Suntem (cu) cel slab, vrem să fim autonomi şi demni (să fim oaspeţi), să doborâm lupii sistemului artei care să ne ia într-un final în braţe şi să ne dea totul. La Cantor gloria e declinată la fel de ambiguu ca şi „România”. E straniu să predici zădărnicia gloriei (latina dă mereu bine) într-un moment de glorie deplină cum e vernisajul unei retrospective, pe care l-ai şi regizat ca un concert rock. Eu aş propune să o luăm pe rând, cum pe rând pare să fi procedat şi Cantor în cariera lui: că gloria trece? Să fie sănătoasă! Să o avem mai întâi, vedem noi după aceea.

Şi acum e momentul să intre-n scenă ... Monica Bârlădeanu! Oh, Doamne, nepotrivită alegere, cineva o compara cu Abramović-Jay Z. Dar excelentă alegere de marketing, orice ar crede despre expoziţie, nimeni nu uită să zică ceva pe acest subiect, iar pictorialul Monicăi Bârlădeanu în rochii Gucci pe terasa şi în sălile expoziţiei de la MNAC e pe măsură. Chiar dacă vor merge la Bienala de la Sidney, mărturisesc că nu mă conving aceste femei mistice şi încruntate, acompaniate de un spiritualism cu cercuri, spirale cu buziţe, simetrii, numere de 3, 12, zodii (DNA Kiss). Din această categorie, Tracking Happiness, care va intra în expoziţie în următoarele şase luni, mi se pare mai tare decât Sic Transit Gloria Mundi. În schimb m-au frapat băieţeii şi zeiţele. Devenită brusc mică şi neîncăpătoare, prima sală e un spaţiu masculin, populat cu obiecte miniaturizate, ambalate inofensiv şi poetic, ca să nu ne speriem, dar care sunt de fapt jucărioarele agresive ale băieţilor dintotdeauna: te strecori pe lângă un avionaş de luptă cu botul ca un ac care împunge aerul, printre fitiluri care au lăsat deja răni cu plasturi pe pereţi, printre cuţite, arme de foc, flame, sârmă ghimpată, mâini bandajate. Un foarfece taie ce? Apa; totul e ascuţit şi agresiv, dar nimic nu e dus totuşi până la capăt. Pentru că apar deodată zeiţele ireale la care visează ei, băieţii (de toate vârstele), ba goale puşcă, ba ascunse bine după drapaje lungi până la glezne ca nişte preotese pure. Femei lucrând printre fierătaniile zgomotoase ale unei fabrici iau cu delicateţe nişte beţişoare de lemn şi le înmoaie vârful, încet, încetişor, în fosfor. Una şi una, trei perechi de sâni se înşiră cuminţi între braţe strânse de inele metalice ca la sclave. Într-un aparté intim şi minunat, carnozitatea culorii pereţilor protejează un vagin de femeie care se oferă privirii. Te uiţi la el iar cuţitele şi fierătaniile huruie de-o parte şi de alta. Un sicriu are o fantă mică şi poţi introduce, uşor, uşurel, o monedă înăuntru. Lipseşte ceva?

Lipseşte cel în cauză, aş zice, lucrările lui îi servesc propriului mit mai mult decât expunerii propriilor gânduri, proiecte, încercări. Aşa şi e receptat, de la conceptualul anilor 2000 la artistul glossy din prezent, mulţi văd exact asta ca fiind trecerea gloriei unui artist, transformarea lui, cam prematură la Cantor, în mit narcisic (şi atunci lucrarea Sic Transit Gloria Mundi e de-o involuntară sinceritate). Expoziţia este eclectică şi foarte, foarte demonstrativă (la fel, titlul ei e involuntar sincer). Vrea totul, induce tensiune, e vag abrazivă, taie faţa, zgârie suprafaţa artei din România. Sala a doua a expoziţiei e cu totul secundară, avionaşul fusese redus la scară, dar casa maramureşeană mai puţin. Cu lemnul ei cald şi mirositor, opusul clasic al metalului dur şi rece de dincolo, casa se confundă cu spaţiul ca mărul uriaş în camera lui Magritte, e prea mare, molcomă şi paşnică faţă de sala războinică de alături, care o eclipsează. În ea, „spaţiul origami” al arhitectului Attila Kim (care face carieră în arhitectură de expoziţie şi bine face) nu mi se pare calm, cum zice el, decât poate privit de sus; jos, printre scântei şi ascuţimi de tot felul, eşti poate nu atât agresată, cât forţată, convinsă cu oarecare bruscheţe. Pereţii origami vin cu muchiile tăioase înspre tine, eşti niţel prinsă. Spaţiul e încordat.

Eu zic să o luăm mai uşurel. Să fim mai casual, mai relaxaţi, mai project-oriented. Mai puţin demonstrativi, totali şi mai singuri, cu adevărat singuri, mai puţin împopoţonaţi cu accesorii de lux de care nu avem nevoie. Altfel, Mircea Cantor: Q.E.D. e una din cele mai bine produse expoziţii pe care le-am văzut vreodată la MNAC, „îngrijită” (de Raluca Velisar şi Mihai Pop) e termenul cel mai potrivit. Nu e puţin lucru să ai la dispoziţie mai toate lucrările reprezentative ale unui artist într-o expoziţie gândită aproape în întregime de el însuşi, care, după cum se vede, ba urăşte, ba iubeşte România. Ar fi de preferat nu ambele în acelaşi timp. Pe rând, vă rog. Oricum, avem timp destul.Conform calculelor, de vreme ce a trebuit să treacă vreo 10 ani de la debutul lui  pentru a face o personală în România, următoarea expoziţie Cantor va avea loc aici abia peste alţi 10-15 ani. Să ne aşezăm în fund atunci şi să privim pe geam aşteptând, în linişte, venirea anului 2028 în arta din România.