Pe aceeași temă
Asa cum bine se stie, falsele profetii risca sa prinda viata printr-o repetare staruitoare. Tot astfel, aprecierile gresite ale starii de fapt, sau judecatile istorice eronate, pot aduce pe lume realitati neplacute daca sunt rostite vreme indelungata, cu neabatuta convingere. Se pare ca tocmai un asemenea pericol ne pandeste in privinta uneia dintre cele mai populare judecati savante privitoare la spatiul ideologic romanesc: aceea referitoare la slabiciunea cronica a "culturii de stanga".
O cunoastem cu totii, caci am auzit-o, sa recunoastem, de nenumarate ori. Atunci cand comunismul s-a abatut asupra Romaniei, se spune, el a intalnit aici o cultura politica dominata de ideile dreptei. Aceasta suprematie nu era de data recenta, ea incepuse sa se contureze pe la sfarsitul secolului XIX, pentru a se instaura pe deplin la inceputul celui care i-a urmat. Influenta culturala a dreptei conservatoare, din vremea domniei lui Cuza, ba chiar mai dinainte, de la primele reactii ideologice ale boierimii ultragiate de alterarea asezamintelor politice si a moravurilor in epoca pre-pasoptista, a pregatit terenul pentru isteriile dreptei radicale din perioada interbelica. Traditionalismul instinctiv, nascut din angoasa fata de provocarile modernizarii, a capatat fundamente doctrinare in teoriile "statului organic", pentru a se revarsa apoi, in coabitare stransa cu diversele mode intelectuale europene ale unor decenii de criza, in valtoarea revolutiei legionare. In tot acest timp, linia politica oficiala a fost aceea a unui liberalism autoritar, ce a raspuns contestarii venite dinspre dreapta prin incercarea de a revendica, in folosul sau, intr-o forma moderata dar insidioasa, anumite teme ale aceleiasi ideologii a nationalismului traditionalist. Stanga a fost intotdeauna anemica, atat in termenii influentei culturale, cat si in cei ai ponderii politice. Ea se mai face vinovata, in plus, de inconsistenta teoretica, pentru ca nu incorporase cum se cuvine cultura marxista internationala, ce ar fi trebuit sa constituie chiar coloana sa vertebrala.
Potrivit aceleiasi interpretari cu mare trecere, slabiciunea istorica a marxismului romanesc se face vinovata, in parte, pentru salbaticia regimului politic instaurat in numele marxismului in 1945. Constiinta vinovata a oportunistului, se spune, depune mai mult zel in practica represiunii decat ratiunea calma si dubitativa a convingerii doctrinare, si poate chiar decat fanatismul ce poate fi zdruncinat de semnele esecului. Comunistii improvizati din diversi transfugi ideologici ai unei lumi dominate de valori pre-moderne s-au dovedit mai rai decat cei care, in alte tari ale regiunii, puteau privi in urma la o lunga traditie a marxismului autohton. In plus, confruntati cu problema lipsei de legitimitate, ei au descoperit foarte rapid ca puteau traduce jargonul leninist imprumutat in limbajul nationalismului ce nu apucase sa isi stirbeasca rezonanta dupa scurtul interludiu al epocii lui Stalin si a Anei Pauker. A rezultat de aici perversa sinteza ideologica a ceausismului, ale carei reziduuri plutesc inca in aerul anilor din urma. Din nou, absenta unei "veritabile" traditii autohtone a stangii marxiste a contribuit la inradacinarea institutionala si sociala a celor mai devastatoare manifestari ale comunismului, precum si la persistenta aluviunilor sale dupa 1989. Aceasta pentru ca scepticismul si contestarea fata de regim nu puteau aparea decat in cercuri concentrice, pornind chiar de la disidentii marxisti influenti in alte parti, dar ca si inexistenti la noi. Cat despre alternativa politica de stanga de dupa 1989, ea nu isi poate gasi un punct de sprijin intr-un viguros curent de gandire anterior comunismului si de aceea nu poate evada din atmosfera viciata a lumii nomenclaturiste din care a izvorat.
Marele pacat al viziunii pe care am rezumat-o rezida, asa cum se intampla adesea, in faptul ca ne-am obisnuit sa nu o putem accepta sau respinge decat in intregime. In ce ma priveste, cred ca ea are dreptate atunci cand reliefeaza ponderea uriasa a adeziunii de circumstanta in dauna adevaratelor convingeri marxiste, in timpul deceniilor de comunism. In acelasi timp, inclin sa cred ca ea pacatuieste printr-o enorma exagerare atunci cand insista asupra unei presupuse quasi-vacuitati a stangii si a culturii marxiste romanesti de dinaintea comunismului. Si din pacate, o asemenea apreciere eronata este de natura, asa cum spuneam, sa contribuie la a da consistenta tocmai unuia dintre relele pe care pretinde sa le diagnosticheze, anume continua slabiciune a gandirii de stanga in prezent.
Un lucru declarat in mod repetat ca inexistent nu poate suscita prea mult interes si cu siguranta nu ne poate imbia sa-l cercetam cu pasiune. Cam asa pare sa se intample cu obiectul de studiu al hulitei culturi de stanga romanesti. Catalogata retrospectiv ca lipsita de o importanta reala, ea risca sa se scufunde in neantul uitarii. Caracterizata ca un actor istoric de importanta minora, ea tinde sa dispara din acea istorie careia, se crede, nu i-a putut influenta niciodata desfasurarea cat de cat semnificativ. Daca a fost incapabila sa modeleze lumea in care traim, atunci nu ne putem gandi decat cu o ironie deznadajduita la locul pe care l-ar putea juca in lumea ce vine. Romania a fost dominata constant de cultura politica a dreptei: o asemenea afirmatie justifica staruinta infiorata asupra unui subiect de cercetare si meditatie inconjurat de aureola maretiei maligne pe care nici macar dezvaluirea crimei nu o poate risipi. Chiar diabolica si falimentara, dreapta romaneasca s-a hranit, pe alocuri, din plamada geniului: merita sa glosam la nesfarsit despre nefericirile sale, chiar daca asta ne face sa lasam, din cand in cand, impresia neplacuta a fascinatiei perverse pentru lucrul interzis de care nu obosim sa ne despartim critic. Cat despre stanga, ce anume ar putea justifica interesul fata de ea, daca nu cumva, doamne fereste, moda corectitudinii politice si influenta stupidelor campusuri universitare ale lumii macdonaldizate? S-ar parea ca nu exista alta cale: frematam excitati pentru erorile patente ale atotputernicei culturi de dreapta romanesti; disperam cu un cascat plictisit pentru cronica lipsita de sex-appeal a alternativei sale de stanga.
Au existat multe forme ale stangii ideologice in Romania precomunista. Cineva care scria despre ele cu perseverenta senina si pasiune neprefacuta le-a dedicat vreo sapte monografii. Nu-i divulg numele, pentru ca nu ma pot abtine de la deliciile unui test de popularitate. In orice caz, cred ca nici el nu a putut cartografia toate varietatile culturii de stanga, din care unele pot fi descoperite in locuri surprinzatoare. Este cazul uneia dintre ele, pe care o gasim in scrierile unui autor ce pare sa se fi instalat pe vecie in postura unui straniu si remarcabil uitat. Dumitru Draghicescu este cunoscut pentru cateva lucruri, dar pentru nici unul suficient de mult incat sa capete statura unui clasic. Cel mai important dintre ele este acela ca, la inceputul veacului trecut, a publicat un eseu de psihologie sociala in perspectiva istorica despre caracterul national romanesc ( Din psihologia poporului roman, 1907) ce face figura aparte, prin atitudinea sa favorabila fata de fenomenul aculturatiei, printre multele exercitii de metafizica a natiunii romane menite sa ii certifice acesteia unicitatea ireductibila la categorii de evaluare universale si esenta neasimilabila in corpul invaluitoarei culturi de extensie planetara izvorata din Occidentul Europei in epoca moderna. Al doilea este acela ca, detinator al unei doctorat in sociologie obtinut sub conducerea lui Emile Durkheim in 1904, a fost impiedicat de reteaua clientelara a discipolilor lui Titu Maiorescu sa ocupe prin concurs, in 1910, postul de titular al noii catedre de sociologie a Universitatii din Bucuresti, pe care il suplinea de cativa ani si pentru care era, dupa toate aparentele, cel mai competent candidat al momentului. In fine, al treilea este impresionantul corpus de carti in acelasi domeniu al psihologiei sociale, publicate in Franta de-a lungul mai multor decenii, care nu si-au gasit niciodata, cu adevarat, un public romanesc.
As mai adauga si o a patra caracteristica a profilului cultural al lui Draghicescu: anume, faptul ca recuperarea sa treptata, atata cata a existat, datoreaza enorm domnului Virgiliu Constantinescu, care si-a asumat aceasta sarcina, cu adevarat impotriva curentului, acum mai multe decenii (vezi cartea sa Sistemul sociologic al lui Dumitru Draghicescu, 1976), urmand-o apoi cu impresionanta consecventa. Tot lui ii datoram si editia romaneasca a cartii L’idéal créateur. Essai psycho-sociologique sur l’évolution sociale, aparuta la Paris in 1914, care urmeaza unui volum din 1987 - cu titlul Ontologia umana - ce reuneste alte doua texte de aceeasi factura ale lui Draghicescu*. Abordarea "psiho-sociologiei" - nascuta in atmosfera scientismului din epoca anterioara primului razboi mondial - era foarte populara la inceputul secolului XX, cand era vazuta ca o forma privilegiata de "interdisciplinaritate", inainte ca acest ultim termen sa capete drept de cetate in jargonul universitar. Faptul ca astazi nu prea mai figureaza ca atare in nomenclatoarele academice dovedeste ca sperantele pe care multi le legau atunci de ea nu erau justificate. Acum, Idealul creator poate fi citit mai degraba ca un eseu asupra radacinilor si functiei sociale a formelor culturale si a constructiilor ideologice. Domnul Constantinescu il comenteaza ca un om din bransa si nu am sa-l urmez pe acest teren. Pentru mine, cartea lui Draghicescu este interesanta in alt fel.
"Idealurile" nutrite de colectivitatile umane de-a lungul istoriei sunt importante pentru Draghicescu in masura in care isi dezvaluie o dimensiune sociala. Crestinismul este cel mai important dintre aceste sisteme de gandire ale lumii vechi, iar socialismul, desavarsit in forma sa marxista, este mostenitorul sau modern. Cartea se incheie cu o pledoarie deschisa pentru socialism, care se desfasoara in linii mari, cu anumite note aparte ce provin din "sincretismul" teoretic pe care autorul si-l asuma, in orizontul "marxismului ortodox" al Internationalei a II-a. In spiritul epocii pozitiviste, Draghicescu priveste marxismul ca pe o stiinta a societatii, ce a inceput sa modeleze realitatea prin practicile reformiste in curs adoptate sub presiunea miscarii sindicale si a partidelor muncitoresti: "caci, fara indoiala, marea miscare a interventionismului pe care socialistii nu inceteaza a o promova, alimenta si sugera, in mod practic si teoretic, a contribuit considerabil la evolutia societatii in chiar sensul socialismului si a avut un rol important in dislocarea si atenuarea concurentei si a practicii liberului schimb" (p. 391). Aceasta orientare a celui ce facea deja parte, la acea vreme, din Partidului Liberal, era bine cunoscuta in epoca, ea contribuind, se pare, la opozitia fata de numirea sa ca titular la universitate. In preziua razboiului mondial si a revolutiei bolsevice, autorul Psihologiei poporului roman era un hotarat si autentic socialist marxist.
Dupa razboi, el isi va modifica intrucatva vederile. Profesiunea de credinta marxista este redefinita in termenii unui "liberalism social", ce isi propune sa retina esentialul mesajului marxist - dezideratul echitatii sociale -, de aceasta data fara a scapa din vedere "idealul" concurent al libertatii politice. Cu toate contradictiile sale, publicistica politica din acei ani a lui Draghicescu apare, retrospectiv, ca o pledoarie sustinuta pentru democratizare si o tatonare a teoriilor "statului asistential". Ea trebuie trecuta, desigur, prin filtrul unei evaluari critice. Dar aceasta se poate face doar dupa ce ii clarificam caracterul: acela de veritabila si, as spune, importanta mostra a gandirii de stanga.
