Pe aceeași temă
Ritual si marturie in viziunea lui Andrei Serban
Spovedanie la Tanacu
Un spectacol de Andrei Serban
Dramatizarea: Tatiana Niculescu Bran
Cu: Csilla Albert, Richard Balint, Lamia Beligan, Ionut Caras, Ramona Dumitrean, Cristian Grossu, Catalin Herlo, Cristina Holtzli, Nicoleta Lefter, Mara Opris, Relu Poalelungi, Andrea Tokai, Florentina Tilea Lefter, Mara Opris
Elemente scenografice: Oana Lazar
Filmari documentare: Mirel Bran
Teatrul Odeon, 2008
Fascinant, rascolitor prin ceea ce depaseste limitele faptului divers, cumva atotprezent in substantialitatea sa proteica inaccesibila masinariei teatrului institutionalizat. Nu numai pentru ca prezinta, in varianta de la Odeon, serie limitata de cinci reprezentatii, aventura care a debutat, ca un atelier de creatie, in urma cu un an, in localitatea Plopi din Muntii Apuseni, sub egida Academiei Itinerante “Andrei Serban”, adresandu-se acum publicului romanesc. Unul implicat, deschis in problematica si situatiile sensibile la care nu mai poate participa epidermic, cata vreme ii sunt vizate certitudinile constituite.
Succesul experimentului a fost cu atat mai semnificativ, cu cat, iata, jucat in celebrul teatru newyorkez “La MaMa”, a aratat, o data in plus, ca granitele receptarii nu depind de coordonate arbitrare ori geografie, fie si situat intr-un biet catun din Moldova. Si poate nici subiectul real, intrat repede in circuitul amatorilor de senzational, de aici sau de aiurea, transat nu de mult pe masa justitiei si a verdictului mentalitatilor curente, nu consuna unui angrenaj dominat de conventie. In aceasta poveste, clasata deja, orice apel la artificiu, inteles ca reduplicare a ceva inca nespus pana la capat, necunoscutul preaomenesc sacrificat apoi pe “altarul artei” poarta in toata splendoarea lor un iz de macelarie. Si poate tocmai de aceea, vorbind despre “document”, punct de plecare in structurarea comuna a acestui eveniment scenic si insotind revelator evolutia unor actori deosebiti, ne ferim sa-l reducem la o conserva de adevar, data fiind factura pregnant existentiala care-l mijloceste.
Impresii de spectator. Am urmarit timp de o ora si jumatate, cu un nod in gat, aceasta memorabila “Spovedanie”, incitand paradoxal privirea critica prin apropierea si distantarea subtila, simpatia si cruzimea analizei, atinse, ca intr-un imn al misterului frumusetii, de aripa compasiunii. Senzatia ca te afli in fata unei opere irepetabile, deschizand o noua epoca in creatia acestui artist. Pentru teatrul romanesc, sansa care nu trebuie ratata a doua oara. Indiferent de aprehensiunile unora. Dupa ce a plantat, in anii ’90, samanta nealterata a teatrului (in vreme ce pasnicii mineri “gradinareau” Piata Universitatii), prin Trilogia antica, intr-un mediu anchilozat care si-a continuat cu succes traiectoria - si cate dintre vedetele de acum nu-i sunt indatorate prin “auditiile” initiate la Nationalul bucurestean pe care le-a descoperit, schimbandu-le destinul. Apoi, dupa 1995, intampinand aceeasi rezistenta primara a “noii birocratii” care i-a si confiscat proiectul Centrului Experimental, fireste, rebotezat, avea sa monteze la Teatrul National din Cluj-Napoca, piesa lui Sarah Kane Purificare (atat de disputata, vai, in numele unei “est-etici”, promovata din considerente straine conceptului impus de Norman Manea in plin totalitarism), ori iarasi mult premiatul Unchiul Vania, Cehov tradus dintr-o versiune engleza (!) la Teatrul Maghiar din Cluj, revendicate de regizor drept cele mai importante creatii realizate in Romania.
Spectacolul lui Andrei Serban, dupa romanul omonim al Tatianei Niculescu Bran, aparut la Editura Humanitas (2006), primul de acest gen publicat la noi, foloseste interviul ca instrument de disectie in multiplicitatea subiectivitatilor, participanti involuntari adesea la un homicid. Realitati diverse, privite in tragicul lor punct de intersectie, moartea tinerei Irina Cornici, cea care isi cauta refugiul din infernul orfelinatului si experientei exilului intr-o manastire, ultim loc de martiraj sub presiunea dogmelor moral/religioase, deopotriva a ignorantei/indiferentei institutiilor laice. “Cazul” ei tragic, impins la limita schizoidiei, ajunge o marfa, precum constiinta contemporana livrata mass-media prin definitie relativizanta. Regasim, in fond, sub o alta textura, acelasi pariu cu limitele si actul reprezentarii. Teatrul lui Andrei Serban este o profesiune de credinta in act, o extraordinara uniune intre realism si magia artei care-l transfigureaza. Personajele martor, extrase din cotidianul amorf - televiziunile ne prezinta la fiecare ceas orori ce depasesc imaginabilul, incat pana si “mirarea” intra in registrul consumist -, sunt decriptate prin trasaturi convergente, in cele din urma, intr-o apocalipsa a demoniacului. Tocmai fiindca, asemenea diavolului, “maimuta divinitatii”, poseda, sub chipul anchetatorului plictisit (Relu Poalelungi), al medicului psihiatru (Catalin Herlo), al vicarului (Richard Balint), dar cu deosebire al colegei de orfelinat (Florentina Tilea), ori al medicului de salvare, ori al asistentei de pilda acuzata de a nu-si fi asigurat alibiul profesional, roluri interpretate majoritar de actori reprezentand protagonistii de la Tanacu, credinta se insereaza mastilor duble, intr-o fina translare a sfinteniei in pacat si a pacatosilor in confesori. In acest context, irumpe “indracirea” calugaritei supuse exorcismului (in interpretarea Ramonei Dumitrean, respectiv a acestei nu mai putin redutabile Andrea Tokai de la T M Cluj), implicand, in conceptia lui Andrei Serban, “paradoxul vietii”, strain procustianului “mesaj”. De un impresionant efect sunt suprapunerile dintre eroii fictiunii si eroii reali, din filmul realizat de Mirel Bran, figurata ca un coral, fie si al “dedublarii”, reverberand in context. Strania aparitie a calugarului-duhovnic, din final, pe care-l poti resimti ca o umbra a Marelui Inchizitor, intr-o adaptare autohtona - interpretat de excelentul Ionut Caras, in ipostaze multiplu/contradictorii -, incununeaza teatral un asemenea paradox, unul de sorginte dostoievskiana, marele rus gasindu-si, cum bine stim, in faptul divers sursa de inspiratie a operei sale. Si, fortand poate analogia, acelasi “univers marginal”, cel al “provinciei”, reconfigurand o interogatie perena, fiindca, asemenea romanului, teatrul documentar intalneste intr-un colt, uitat de oameni si de timp, substratul inefabilului.
