Puterea-vedeta

Scena puterii* apartine domeniului antropologiei politice. Cartea isi propune sa demonstreze faptul ca puterile, indiferent ca e vorba de societatile traditionale, tribale sau de societatile moderne, democratice si pluraliste, au puncte comune, prin care vedem ca aceste societati nu sunt atat de diferite, ca nu se poate vorbi de superioritate sau inferioritate intre ele. Mai precis, puterea in societati diferite are puncte comune. Evident, acest studiu se inscrie pe linia relativismului, care a cunoscut diverse forme de exprimare, devenind, acum, un reprezentant al postmodernismului. Trebuie mentionat ca cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea s-a caracterizat prin atacuri ale relativismului impotriva ideii de progres si a ratiunii, vazuta ca opresiva, coercitiva intrucat respinge si marginalizeaza ceea ce nu corespunde schemelor sale. Aceste atacuri au aparut sub forma studiilor lingvistice si epistemologice, a studiilor antropologice, a celor de gen. Dupa Ortega y Gasset, relativismul “salveaza viata, evaporand ratiunea”, în timp ce rationalismul absolutist “salveaza ratiunea si anuleaza viata”. Impresia lasata de lectura acestei carti este aceea ca încearca salvarea vietii. Intregul studiu are la baza o comparatie, aceea dintre putere si teatru, de la formele incipiente pana la ecran.

Misterele puterii

“Esenta” puterii nu este, pana la urma, o esenta, in sensul traditional al cuvantului, ci este o forma pe care o ia puterea, aceea de teatru, de drama sau pur si simplu de scena. Aceasta forma se numeste teatrocratie. Ea “reglementeaza viata cotidiana a oamenilor ce traiesc in colectivitate “ (p. 15) si are o functie permanenta, indiferent de regimurile politice. Ceea ce exprima bine teatralitatea politicului este “mitul eroului”, in special in societatile traditionale. Deoarece eroul isi asuma puterea cu tot ceea ce presupune ea, dobandind, astfel, forta dramatica, construita pe surpriza, actiune si succes. Eroul este prezent si in modernitate, dar nu mai apare ca un ales al Destinului, ci ca cel care stapaneste “stiinta fortelor istorice”. Acest lucru, însa, presupune determinism. Poate de aceea autorul sustine ca acest lucru este caracteristic formelor recunoscute de functionare a politicii, cu exceptia democratiei, deoarece aceasta din urma “nu depinde nici de coniventa zeilor sau de respectarea traditiei, nici de iruptia eroilor sau de controlul exercitat asupra curentelor istorice”. Democratia se bazeaza pe arta persuasiunii, pe lânga cea a dezbaterii. Aici intervine o confuzie, pentru ca nu toate regimurile, în afara de democratie, sunt construite pe determinism. Sistemele despotice sau totalitare isi fundamenteaza, intr-adevar, existenta pe presupunerea ca stapanesc “stiinta fortelor istorice”. Dar celelalte regimuri ? Desigur, aceasta discutie ar fi mult mai lunga si ar face apel la intreaga istorie a gandirii politice. Ballandier nu este interesat sa lamureasca aceasta confuzie, pentru ca nu urmareste sa cerceteze specificul formelor politice. Merge, intr-un anumit sens, pe linia lui Foucault, aceea ca puterea exista doar in act, exista numai pentru ca unii indivizi o exercita asupra altora. Ballandier nu continua, insa, pe aceasta cale, nu pune, astfel, accentul pe întrebarea lui Foucault “cum se exercita puterea?” sau pe raportul de confruntare intre putere si strategie. Pentru el, important este ca orice regim dramatizeaza. Si democratia dramatizeaza prin intermediul alegerilor. Capacitatea ei de dramatizare este cu atat mai mare cu cat apar tehnici noi, asociate persuasiunii. Acestea sunt media, propaganda si sondajele politice. Cele trei tehnici creeaza imaginea care deschide scena pe care se desfasoara puterea, facand-o mai accesibila, mai vizibila, cel putin ofera aceasta impresie.

Candidatul politic si seful de trib

Democratia este termenul de comparat, ales de Ballandier, pentru societatile traditionale. Autorul este de parere ca societatile moderne, democratice si-au modificat forma, “modul de reprezentare”, in special datorita laicizarii, dar ceea ce este esential a ramas. De exemplu, intr-o societate tribala, inainte de a fi incoronat (înainte de a avea acest merit), regele trebuie sa treaca prin anumite probe, “revolte, atacuri insidioase, probe ale vulnerabilitatii sale, adica elemente de ordin fizic care angreneaza riscul pierderii puterii de catre potentialul rege” (p. 35). La fel, in societatile moderne, un candidat la presedintie nu apare deodata, fara a fi cunoscut, ci poseda o imagine publica, credibilitate datorata “initierii” sale in aceasta lume a politicului. Daca trecem de suprafata, oare putem compara in vreun fel seful de trib cu presedintele unei democratii? Sa aiba ei atributii asemanatoare, chiar si intr-un sens figurat?
Ballandier porneste de la premisa ca puterea este inerenta oricarei societati. Si, in viziunea sa, ea se poate rezuma la antagonismul ordine-dezordine, prezent in societatile democratice la fel de bine ca in cele tribale, spune el. Aceasta este pana la urma o premisa hobbesiana, frica de dezordine, de moarte este cea care aduna oamenii laolalta, facandu-i sa se supuna unei puteri.
Dar cum se manifesta teatrocratia? Ballandier propune un cuvant-cheie: ridicolul, asociat cuplului ordine-dezordine. În orice tip de societate, ordinea este si face ca lucrurile sa fie subordonate ratiunii sau, mai degraba, constiintei. Devianta poate aduce culpabilitate si ofensa celorlalti. Ridicolul aduce, deci, ostracizarea. Georges Ballandier remarca faptul ca aceasta este o trasatura care a strabatut epocile, fiind la fel de prezenta in modernitate ca in trecut. “M-me de Staël a constatat ca ridicolul a devenit in Franta, in timpul sau, «cea mai teribila arma ce poate fi utilizata»“ (p. 46). În societatile traditionale, tribale, functia ridicolului este indeplinita de Bufon sau Nebun. Ce înseamna ridicolul si care este rolul lui? Ballandier porneste de la constatarea unui antropolog, P. Radin, conform careia ridicolul mentine ordinea lucrurilor, le controleaza tiranic, mai mult decat ar reusi normele coercitive. Revenind la societatile traditionale, Bufonul este cel care transforma obisnuitul in tabu, prin parodie si comic. El are un dublu rol: de a deconstrui si a reconstrui altceva în loc. Demonstreaza ca normele impuse de societate pot fi sparte: “... e un eliberator de tensiuni, actionand in scopul eficientizarii raporturilor sociale” (p. 58).

Bufonul pe ecran

Spatiul ocupat de Bufon nu a ramas gol in modernitate. S-a modificat forma, modul de reprezentare, dar esentialul a ramas. Ecranul este acum cel care joaca rolul Bufonului. Modernitatea apeleaza la caricaturi, ca de exemplu Bébête Show, in Franta, o emisiune TV incarcata de ironie violenta. Ordine si dezordine, conformism si schimbare sunt parametrii in care ridicolul ia parte la desfasurarea puterii. În ceea ce priveste ecranul, un exemplu perfect pentru imaginar si proiectiile sale dramatice este reprezentat de filmele lui Fellini. Regizorul ridiculizeaza spectacolul pe care omul si-l ofera aproape inconstient. Si astfel “modernizeaza un vechi adevar” (p. 114). Ca urmare a acestei modernizari, puterea devine vedetã. Ea pierde o parte din mister. Dar capteaza in continuare atentia, in special deoarece mass-media utilizeaza personaje mai degraba decât idei. Ballandier gaseste aici asemanarea dintre societatile moderne si cele tribale (despre cele din urma nu se poate spune nicidecum ca fac apel la idei): personajele se justifica prin “apartenenta la un repertoriu unde figureaza eroi, oameni comuni, liderul charismatic...” (p. 116). Daca, in societatile primitive, Bufonul, prin tehnica parodiei, transforma obisnuitul in tabu, conservand misterul puterii, acum noile tehnici media produc un alt efect. Are loc teatralizarea cotidianului, a obisnuitului, care distruge magia puterii. Puterea-vedeta înseamna puterea dezvelita de o parte de mister. Dar ramane mereu prezenta tendinta (manifestata periodic) de “reinvestire a simbolicului, a imaginarului si afectelor in campul politic” (p. 170).
Ceea ce rezulta din cartea lui Georges Ballandier este ca ideile politice isi pierd forta de atractie. În locul lor apare personajul. Fata de epocile anterioare, se constata o apreciere a vietii in detrimentul ratiunii.

* Georges Ballandier, Scena puterii, traducere de Sanda Farcas, Editura Aion, 2000