Quo vadis Muzeul Literaturii?

Deși relaxarea estivală ne îndeamnă să evităm subiectele grave, ele nu pot fi trecute sub preș doar pentru că suntem în vacanță. Întâmplător sau nu, în acest iulie, cultura este de două ori lovită: pe de o parte, prin adoptarea ordonanței de urgență privind modificarea Legii învățământului, iar pe de alta, prin evacuarea silită a Muzeului Literaturii Române din sediul pe care îl ocupă de peste 50 de ani. Cu alte cuvinte, manipularea în grabă a 300.000 de manuscrise ale unor scriitori români și străini, câteva mii de volume rare sau cărți foarte vechi, o pinacotecă însumând 400 de tablouri de valoare, piese de mobilier sau obiecte personale ale creatorilor... Vizitând, într-una din zile, edificiul din Bd. Dacia, am plonjat în vânzoleala tristă a mutării. Aveam întâlnire cu recent numitul director al instituției, d-l IOAN CRISTESCU, pe care l-am rugat mai întâi să rezume situația la zi.

Am început de două săptămâni să împachetăm arhiva curentă, bilbioteca curentă și lucrurile uzuale, urmând ca în maximum o săptămână să ne apucăm de patrimoniu. Îl ducem la Casa Presei, la etajul II, într-un spațiu de depozitare și conservare. E vorba de cinci depozite însumând 600 mp, închiriate de Compania Națională a Imprimeriilor Coresi. Necesită amenajări specifice de păstrare și securitate - pe care am început să le asigurăm. Spațiul e adecvat pentru stocare și minimă activitate administrativă a celor 41 de angajați. Nu este un spațiu pentru public. Vom rămâne acolo, până la găsirea unui alt loc, unde publicul să poată fi prezent.

Domnule director, nu vă temeți că acest provizorat va dura cam mult? Avem de-a face cu un tip de situație... Aparent, mutăm un material de patrimoniu, în ideea găsirii ulterioare a unui nou sediu. Dar avem certitudinea că se va face?

Ca manager, iau în calcul ceea ce mi s-a spus, ceea ce mi s-a promis și ceea ce am început să facem - adică să identificăm un alt spațiu muzeal. Chiar azi am vizitat o posibilă amplasare. Am asigurarea primarului general că acest spațiu va fi găsit. Ca om, și mie îmi e frică de provizorat și sper ca tranziția aceasta să nu fie mai mare de un an, așa cum am stabilit și așa cum stipulează de altfel și Legea muzeelor, care face obligatorie expunerea valorilor deținute. În acest moment însă, nici bugetul pe 2014 nu ne permite mai mult, fiindcă suntem blocați de bugetul aprobat. Această situație nu a fost prevăzută de nimeni înaintea mea.

MNLR, fondat de către D. Panaitescu-Perpessicius, își are lăcașul în această frumoasă vilă de pe Bd. Dacia încă din 1967. În opinia dvs., în ultimii 25 de ani, conducerile succesive ale muzeului au făcut tot ce se putea pentru păstrarea acestui sediu care este foarte oportun și are o legendă?

Din punctul meu de vedere, fără să acuz pe nimeni, nu cred că s-a făcut destul. A fost o delăsare administrativă, se putea mai mult, inclusiv în ceea ce privește negocierile cu proprietarii. S-a rămas la stadiul discuțiilor.

Din câte știu, existau două linii de moștenitori legali ai imobilului.

Nu, la ora actuală este unul singur, d-l Mihai Sturdza, care a cumpărat de la celălalt proprietar, acum un an. Discuțiile pe care le-am avut eu cu dânsul au fost tardive, dovadă că spațiul este în curs de evacuare.

Principial, e un lucru foarte normal ca proprietarul de drept să aibă acces la proprietatea sa, sub orice formă dorește... Este adevărat că Primăria nu a plătit chiria pentru acest spațiu, de peste 10 ani?

Nu a fost plătită, dar nici nu a existat un contract de închiriere.

De ce?

Pentru că nu și-a pus nimeni problema să facă un contract de închiriere.

Cum urma să fie achitată atunci chiria?

Tocmai asta e. Există un litigiu în instanță privind solicitarea proprietarului de a i se plăti peste un milion de euro pe ultimii trei ani, ca „lipsă de folosință a proprietății sale“, nu ca chirie. Adică 30.000 de euro pe lună, pentru 36 de luni. Dar există câteva aspecte: Primăria, chiar dacă ar dori să plătească, nu o poate face retroactiv decât în baza unei hotărâri judecătorești, pe care nu o avem încă. Următorul termen de judecată e în septembrie. În al doilea rând, proprietarii nu au fost dispuși să accepte, eventual, plata chiriei de acum înainte, așteptând ca procesul să-și urmeze cursul. În fine, pentru a ne forța să plecăm, au tăiat utilitățile - gazele, apa și urmau să taie lumina. I-am convins să nu taie lumina, că o să ne mutăm.

De ce nu se poate plăti retroactiv?

Pentru că nu există bază legală. Noi suntem supuși Legii finanțelor publice și, în baza acestei legi, fără o hotărâre judecătorească, nu se poate plăti retroactiv nimic.

Aveți idee ce intenții are proprietarul cu acest edificiu?

Nu am și nici nu mă interesează, dar atitudinea sa, ca intelectual dacă vreți să spunem, a fost destul de ciudată, mai ales că am impresia că nu ia hotărârile singur, doar prin reprezentanți.

În opinia dvs., Primăria generală, de-a lungul acestor ultimi ani, a acționat corect, în ceea ce o privește, pentru rezolvarea unei probleme care atârna de mult ca o sabie deasupra capului?

Aici sunt două lucruri. Întâi, la nivelul Primăriei se știa vag de această situație, deci nu s-a făcut presiunea necesară din partea MNLR pentru rezolvarea ei. Bineînțeles că au fost trimise informări, dar nu este suficient. Ca să vă faceți o idee, am solicitat abia acum suplimentarea bugetului cu un fond pentru chirii. Până acum, în niciun buget al MNLR nu s-a pus problema unui capitol special pentru chirii! Asta nu mai e vina Primăriei, este vina celor care au administrat Muzeul
de-a lungul timpului.

Dacă respectivii directori își luau mai în serios misiunea, poate nu s-ar fi ajuns aici. Mai ales din 2003 încoace, când situația juridică a edificiului s-a modificat, prin retrocedarea respectivă. Până în 2003 care era situația?

Până în 2003, MNLR a fost în administrarea și patrimoniul Ministerului Culturii. În 2003, a fost transferat Primăriei Generale, cu tot cu această problemă. Practic, dacă ar fi să reluăm istoria, o mea culpa ar trebuie să-și facă și Ministerul Culturii, pentru că a transferat atunci, prin hotărâre de guvern, un patrimoniu despre care știa că este în pericol.

Cred că și acum, indiferent de resorturile strict administrative, Ministerul Culturii ar trebui să se implice în această situație dramatică. Fie și printr-o poziționare publică, nu neapărat procedural.

Am avut o discuție cu ministrul Kelemen Hunor pe tema MNLR. Dânșii, administrativ, spun că nu au o clădire pe care să ne-o ofere. Ceea ce e foarte trist în această situație e că primează chestiunile administrative, în condițiile în care patrimoniul Muzeului este bun de interes național. Or, la capitolul acesta, nu doar Primăria Generală ar trebui să se implice, ci, cu arme și bagaje, și Ministerul Culturii.

Aș extinde mea culpa către noi toți. Reactivitatea a fost slabă. Societatea, lumea intelectuală ar fi trebuit să fie mai prezente și solidare. Dar ignorăm puterea simbolurilor, iar conștiința noastră patrimonială este redusă.

Așa este, dar nu aș pune lucrul acesta pe seama ignoranței sau a nepăsării, ci pe seama unui anumit tip de fragilitate identitară. Noi renunțăm foarte ușor la identitatea națională și suntem prea dispuși la compromisuri imediate, lucru care se vede în toate zonele societății. Grijile personale primează în fața interesului național. Or, această situație este un bun exemplu în acest sens.

Sunteți directorul MNLR doar din luna martie a acestui an. Nu e frustrant să începeți cu mutarea... într-un depozit?

Visul meu a fost să creez un anumit tip de emulație în jurul Muzeului Literaturii și să-l aduc între primele centre culturale ale Bucureștiului. Să sperăm că se va întâmpla în viitor. Momentan, de la statutul de muzeu, va avea un statut de arhivă națională...

Problema este că acest patrimoniu fragil, de manuscrise și cărți vechi, nu mai suportă multe amânări și trambalări. Este urgentă găsirea unui nou sediu. Credeți că Primăria va fi dispusă, de aici încolo, să plătească regulat chiria pentru noul sediu?

Sigur, ca dovadă că a scos banii pentru mutarea în spațiile de la Casa Presei (al Imprimeriilor Coresi). Primăria și-a manifestat deschiderea pentru plata unei chirii conform pieței imobiliare (bazată pe criterii clare), dar nu conform socilitării nerealiste a proprietarului, de 30.000 de euro pe lună! Piața imobiliară de azi ne arată că o asemenea clădire, pe Bd. Dacia, valorează cam jumătate din suma aceasta.

Nici manifestările care aveau încă loc periodic la MNLR (Rotondele, de pildă) nu vor mai putea fi continuate...

Am identificat două, trei locuri unde evenimentele curente ale MNLR vor fi organizate în sistem delocalizat, pentru a nu ieși din conștiința publicului pe care îl avem.

Parteneriatul public-privat, într-o asemenea situație, ar funcționa?

Într-un parteneriat, toată lumea trebuie să câștige. De pe urma unui muzeu, cel mult se poate câștiga imagine și... titlul de salvator.

Deci, în cazul acesta, e nevoie de un mecena, și nu de altceva. Dar mecena, la noi, nu există, fiindcă nu există nici o lege a mecenatului.

Eu cred că un mecena ar trebui să existe, indiferent dacă există legea. Până la urmă, legea este o formă, important ar fi conținutul. Mi-aș dori să apară așa ceva, dar nu sunt foarte optimist, mai ales că provin din zona privată și știu. Interesele sunt cu totul altele. Eu nu pot oferi, ca muzeu, nimic altceva decât un blazon.

Interviu realizat de MARINA DUMITRESCU