Radiografia unei evadări tăcute

Lena Constante şi-a reconstituit din cioburi viaţa şi parcă Dumnezeu i-a compensat timpul pierdut în puşcăriile comuniste, ea murind la venerabila vârstă de 96 de ani.

Lena Constante a fost una dintre cele trei fiice ale lui Constantin Constante, ziarist, diplomat şi scriitor român de origine aro­mână, autorul mai multor lucrări dintre ca­re una reeditată după 1989, în care Constante, detaşat în 1917 pe lângă Misiunea Mi­litară Franceză de pe fron­tul românesc din Moldova, prins de evenimentele din tulburele an 1918 în Odesa, traversează împreună cu fa­milia sa (şi cele trei fiice, prin­tre care şi Lena Constante, în vârstă de doar 9 ani) o Ru­sie în plină fierbere, din sud în nord, alături de contingente sâr­beşti către Murmansk. În volumul Colin­dând prin Rusia Sovietică. Note şi im­presii de călătorie 1916-1918¹, Constantin Constante descrie cum a perceput naş­te­rea regimului totalitar bolşevic. Evident, nu i-a trecut nicio clipă prin minte că acel regim totalitar (nu avea cum să-i pară ast­fel atunci, normal) îi va chinui una dintre fete timp de aproape 12 ani!

Lena Constante a făcut parte din lo­tul Pătrăşcanu, fiind colegă cu soţia liderului comunist, Elena Pă­trăşcanu, la recent înfiinţatul Teatru de Păpuşi. În plus, Lena Constante şi prietenul său Harry Brauner (pe care autoarea l-a cunoscut în timpul pe­regrinărilor etnografice şi sociologice efectuate în perioada interbelică în cadrul campaniilor de cercetare iniţiate de Di­mitrie Gusti) au devenit prieteni intimi ai familiei Pătrăşcanu, motiv suficient pen­tru ca anchetatorii Securităţii să-i implice în mai largul grup anchetat pentru a-l dis­truge pe fostul ministru al Justiţiei şi po­si­bil concurent intelectual al ceferistului Gheorghiu-Dej. În prefaţa (prea) lungă sem­nată de Ioana Bot se vehiculează şi po­si­bilitatea ca Lena Constante să fi avut o le­gătură amoroasă cu liderul comunist, greu de demonstrat acum. Lena Constante a fost arestată, într-o primă fază, şase luni, lăsată în liberatate în octombrie 1948 timp de alte 15, pentru a fi reţinută 1.541 de zile în diverse închisori din Bu­cu­reşti (Malmaison sau carcerele Minis­te­rului de Interne), judecată, condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare şi 10 ani pentru activitate con­trarevoluţionară, fiind forţată să exe­cute pedeapsa mai mică, de 10 ani, din ca­re i s-a redus timpul deja petrecut în puş­cărie. Pentru a o putea folosi în cadrul pro­cesului regizat, staliniste après le sta­li­nisme, organele de anchetă nu au ezitat să folosească tot arsenalul de torturi cla­sice, de la privarea de somn (timp de 12 zi­le şi nopţi nu a fost lăsată să doarmă decât 24 de ore, anume pentru a-i frânge voinţa – „Să nu mai poţi lucra. Să-ţi simţi toate gân­durile încurcându-se, pierzându-se. Dis­­părând. Să simţi cum capul tău se go­leşte. Să simţi că acest gol este greu, ca­pul tău din ce în ce mai greu, că pleoa­pele tale sunt de plumb, că ele nu mai pot rămâne deschise, că, sprijinindu-mi coa­tele pe masă, le menţin cu greu des­chi­se cu degetele mele arătătoare“. Aceas­tă metodă era destul de eficientă, ea fiind importată, ca de altfel în­tregul arsenal şi toată lo­gistica, de la NKVD, căci „du­pă douăsprezece zile semnez ceva. Nici nu ştiu ce am semnat. Cre­ie­rul meu nu mai func­ţio­nea­ză. Voinţă? Principii? Dem­ni­tate? Conştiinţă? Nu mai eram decât o grămadă de carne beată“), până la ar­ma alimentară, foarte cu­nos­cută şi foarte des apli­cată de comunişti peste tot în lume. „Prima mea pedeapsă, foamea. Timp de 400 de zile. Mi-a fost foame timp de 400 de zile. O foame de fiece clipă. Umil­itoare. Bestială. O foame care-mi fră­mânta burta, înjunghia pân­tecul cu crampe, scălda obrazul cu la­crimi. Pri­meam trei căniţe cu apă pe zi. Di­mi­nea­ţa, prima ceaşcă era socotită drept micul dejun. La prânz, a doua în­soţea singurul fel de mâncare al prân­zului. Într-o far­furie de metal, două-trei îmbucături de carne pluteau în lichidul dubios. Carnea era uneori înlocuită cu câ­teva bucăţele de cartofi, şapte-opt pru­ne uscate sau trei linguri de paste sau mă­măligă. La şa­se seara aceeaşi mân­care şi a treia ceaş­că cu apă. (...) Foa­mea mă chinuia şi zi, şi noapte. Singur, visul izbutea să-mi dea iluzia în­des­tu­lării. După visul în­toar­cerii acasă, visul hranei este al doilea tip de vis celular.“ Nu înseamnă că, după 400 de zile de foa­me, Lena Constante a cu­noscut, în restul infernalei perioade pe­trecute în alte puş­cării, o alimentaţie mai îmbelşugată. Dim­potrivă, cel care se obiş­nuieşte cu acest re­gim criminal este orga­nismul. „Într-o far­furie de smalţ, un car­tof tăiat în două şi o minusculă bucată de carne. Calculez din ochi. Voi tăia în patru fiecare ju­mă­tate de cartof. Aşa voi avea opt îng­hi­ţi­turi.“ Acest respect pen­tru hrană i-a ră­mas pentru restul vieţi: „Ni­ciodată nu am socotit hrana ca pe ce­va ce ni se cuvine de la sine. Obţinut pen­tru totdeauna. Nu. Pentru această hrană zilnică mulţumesc destinului sau unei divinităţi în care aş vrea să cred“. A su­pravieţuit mai degrabă decât a trăit alţi cinci ani de izolare ab­so­lută în regimul pe­nitenciar comunist din închisorile Dum­brava, de pe lângă Sibiu şi Miercurea Ciuc, catalogată drept cea mai dură închisoare pentru femei din arhi­pe­lagul comunist ro­mânesc. Acestor opt ani şi jumătate li s-au adăugat alţi trei ani şi jumătate pe­tre­cuţi într-o celulă cu alte 12 femei către fi­nalul lungii sale sentinţe. Doi­sprezece ani de viaţă irosită în gulagul românesc. Aceas­tă lungă şi tristă ex­pe­rienţă a fost descrisă în două volume cap­tivante care dovedesc fără tăgadă şi un ra­finat simţ literar: Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din Ro­mâ­nia şi Eva­darea im­posibilă. Penitenciarul po­li­tic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961.

Citindu-i mărturia, prima în­tre­bare care îţi vine în minte este: cum poate o fiinţă umană, atât de obişnuită să aibă o viaţă plină de mişcare, de activitate, de obi­ceiuri care-i consumă mai repede sau mai încet viaţa, fără să o ia razna? Cum poate pe­trece un om mii de zile fără să aibă cărţi, fără să muncească, fără să citească² sau să vorbească cu cineva? Această re­zistenţă este admirabilă în sine, pentru că permite sau forţează omul deţinut să gă­sească diverse metode de a nu o lua razna, de a-şi consuma cumva timpul, cel mai redutabil inamic al deţinutului. În fiecare zi din cele 3.000 trebuia să omoare 17 ore, între ora 5 dimineaţa, când se dădea deş­teptarea, şi ora 22, când se dădea stin­ge­rea, în tot acest interval, de regulă, ne­având voie să se aşeze pe pat. Atunci când o făcea, risca pedepse grave, cea mai re­du­tabilă fiind aceea de a petrece şapte zile într-o carceră chiar şi mai inconfortabilă de­cât celula oricum inospitalieră. Lena Cons­tante a perfecţionat mai multe me­tode care, chiar dacă nu i-au fost unice, rămân mostre de supravieţuire psihică. A imaginat (nu avea cum să le scrie pentru că în penitenciar creionul şi hârtia erau in­terzise cu desăvârşire) opt piese de tea­tru pentru copii, din care, după eliberare, nu a reuşit să transcrie decât trei. Alte obi­ceiuri pe care a făcut tot posibilul să le res­pecte: gimnastica zilnică, folosirea zâm­betului, igiena cu orice preţ. „Deţinuţii apar­ţin unei specii încă necercetate. Adap­tarea lor la mediul în care sunt obligaţi să trăiască este pe cât de rapidă, pe atât de uimitoare. Cele cinci simţuri ale lor îşi schimbă funcţiile. Vederea nu mai ve­de. Ea este înlocuită de auz şi de miros. Gustul este atrofiat de foame.“ O altă struc­tură de rezistenţă a deţinuţilor, poate cea mai puternică, era credinţa. „Aveam, dintotdeauna, credinţă în spirit. În în­chi­soare, chiar de la început, această cre­dinţă mă întărise. Nu puteam crede că omul nu este decât o materie ce putea fi măturată. Nu. Eram şi eu o părticică din spiritul veşnic şi fără margini, plutind pretutindeni, dintotdeauna şi fără sfârşit şi numit de oameni, dintotdeauna şi pre­tu­­tindeni, Dumnezeu. Deci, o părticică, ori­cât de mică ar fi fost ea, trebuia să fie, şi ea în mod necesar, veşnică. Nici o forţă n-o putea îngropa în mormântul meu, îm­preună cu carnea mea pu­tre­zin­dă. Cum ar fi putut putrezi spiritul pur? Cine poa­te îngropa flacăra unei lumân­ări? Par­fu­mul unui trandafir? Chiar veş­ted?“

Exista un filon de reflexii asupra des­tin­u­lui deţinutului politic, în puşcării func­ţio­nând „două coduri antagonice, ale tem­nicerului şi ale victimelor. Totul este per­mis primilor ca să-şi atingă scopul. Totul este interzis celor din urmă pentru a se apăra. Ei trebuie să te facă să vorbeşti cu orice preţ; tăcerea, prima lege a co­dului victimelor. Ei îţi oferă, fără ruşine, asistenţă, ajutor, chiar prietenia lor, îţi câştigă încrederea pentru a te trăda; să nu ai niciodată încredere în buna lor cre­dinţă este a doua lege a victimelor“. 

Deţinutul trebuia să aleagă ori să nu se mai gândească la imensul timp pe care-l mai avea de pe­trecut în închisoare, ori să nu dezarmeze şi să spere. „Toţi în­temniţaţii au o nevoie acută de speranţă. O nevoie vitală de a spera libertatea. Această speranţă nebună, fără niciun fel de bază, ei o hrănesc cu presentimente, cu vise, cu premoniţii, cu semne.“ „În­cer­când să-mi retrăiesc viaţa de atunci, îmi dau seama că făceam un mare efort de voinţă, pentru a mă împiedica să gân­desc. Să mă gândesc la mine. La con­diţia umană. La cauze şi finalităţi. La Dum­ne­zeu şi la diavol. Toate acestea erau tabu. Pericol. Preferam să mă prostesc. Eram şi aşa destul de nefericită.“ O tentativă de grevă a foamei i-a eşuat rapid. „Aş fi pre­ferat să mor. Dar, deocamdată, tră­iam. Cât se poate de rău? Nu. Strictul ne­cesar nu-mi lipsea. Dar trebuia să vreau să trăiesc mai bine. Planul fizic nu de­pindea de mine. Planul moral, da. Ce so­luţie să găsesc? Mi s-a părut, în cele din urmă, că am găsit răspunsul: o pla­ni­fi­care minuţioasă a întrebuinţării tim­pu­lui. Trebuia să-mi creez obiceiuri. Am­bi­ţia de a le respecta cu stricteţe. Să devin maniacă. Simţeam nevoia să pot măsura timpul, cu fapte. (...) Mi-am concentrat în­treaga voinţă numai pe această singură ambiţie. Respectul pentru ceea ce, în omul de carne, este cel mai puţin carnal. Respectul pentru Om în uni­ci­ta­tea lui.“

În ciuda greutăţilor şi durerilor, imposibil de imaginat astăzi, Lena Constante a reu­şit să parcurgă acest deşert uman fără să-şi piardă minţile, ceea ce demonstrează din nou că mentalul uman este cea mai pu­ter­nică armă pe care o are rasa umană în ar­senalul său. Dar chiar şi aşa, ea a re­simţit dezamăgirea deţinutului odată ieşit din în­chisoare, un sentiment încercat de mulţi alţii. „Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una dintre amintirle mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului me­canism al bunei lor digestii.“ Lena Cons­tante şi-a reconstituit din cioburi via­ţa şi parcă Dumnezeu i-a compensat tim­pul pier­dut în puşcăriile comuniste, ea mu­rind la venerabila vârsta de 96 de ani. Spe­răm ca Editura Humanitas să ducă la bun sfârşit reeditarea operei me­mo­ria­listice a Lenei Constante, pu­bli­când şi cel de-al doilea volum, Evadarea imposibilă. //

Note:

1. Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie 1916-1918, ediţie îngrijită de Maria Georgescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.

2. Amuzantă şi obscenă ni se pare în continuare compararea scurtei detenţii a lui Adrian Năstase cu deţinutii politici din regimul comunist, morţi pe capete, cu vieţile distruse şi pe care nimeni nu-i aştepta la ieşire pentru a-i aplauda şi omagia cu miile.

// LENA CONSTANTE

// Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din România.

    Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ioana Bot.

// Editura Humanitas, 2013