Radu Lupu, invitat la Budapesta

În serile de 18-19-20 aprilie a.c., pianistul de origine română Radu Lupu a fost solistul con­certelor de la Budapesta susținute de Or­ches­tra Festivalurilor, sub bagheta dirijorului Iván Fischer. Celebrul pianist este bine cu­noscut publicului budapestan din alte patru prezențe concertistice anterioare. Reputația sa a făcut ca marea sală Bartók de la Palatul Ar­telor să fie arhiplină, în cele trei seri.

Înainte de începerea concertului propriu-zis, directorul muzical al orchestrei, dirijorul Iván Fischer, ne-a răsfățat cu un entré mu­zical susţinut de o mică formațiune de patru instrumentiști între care se afla el însuși. Au interpretat o piesă folclorică din regiunea Uji­țe-Kokolu, deci de dincolo de Dunăre, dar ori­cum aproape de locurile natale ale pia­nis­tului. Piesa amintea de superbele cântece din folclorul muntenesc-oltenesc interpretate la fluier. Gestul îmi părea un cadou muzical ofe­rit pianistului de origine română, un fel de car­te de vizită a regiunii de unde provine.

Seara propriu-zisă a debutat cu o inter­pre­tare plină de farmec, la instrumente de epo­că, a Concertului Brandenburgic No. 4 în G major de Johann Sebastian Bach. După aceas­tă primă piesă au urmat minute întregi în care atât rearanjarea scaunelor, a pianului, cât și intrarea foarte bine regizată a or­ches­trei au contribuit la intensificarea mo­men­telor de așteptare din partea publicului a intrării celebrului pianist, urmat de dirijor. Pentru o clipă parcă, toată sala și-a ținut res­pirația!

Urma Concertul pentru pian și orchestră no.1 în C major, Op.15 de Ludwig van Bee­thoven.

Nu cred că greșesc susținând că Radu Lupu es­te o apariție ieșită din comun. Este apariția unui mare bărbat, extrem de discret, care fă­ră nici un efort „scutură parcă din degetul mic“ superbele cascade muzicale. Ușor, fără gesturi spectaculoase, dar ferm, cu siguranța de sine a unui conducător.

Locul pe care eram așezată, în primul rând sub orgă, mi-a permis urmărirea comunicării lui permanente din ochi cu dirijorul, cu in­s­tru­mentiștii. O conlucrare superbă, care la încheierea ultimelor acorduri a smuls pu­bli­cului budapestan, de obicei foarte sobru, foar­te distant, urale, râsete, zâmbete. Într-un oraș în care nu vezi vreun zâmbet, unde ești chiar apostrofat pentru un zâmbet, pu­blicul unei săli întregi de concert râdea, zâm­bea, plutea în bucuria muzicii. Șapte minute de aplauze au fost pe ceas.

Bineînțeles, a urmat un scurt, dar minunat bis, un filigran muzical de mare finețe com­pus de Robert Schumann. Răsplătit cu înde­lungi aplauze, în timpul cărora solistul și di­rijorul s-au îmbrățișat asemenea unor lup­tători după o bătălie câștigată. Iar ins­tru­mentiștilor, în primul rând suflătorilor, par­teneri direcți în concertul pentru pian, Radu Lupu le-a dăruit calde strângeri de mână.

„O întâmplare este povestită de fiecare în­tr-alt fel, pe când interpretarea trebuie să fie spontană și irezistibilă. Dacă ea nu este convingătoare, dacă nu te răpește cu ea în înălțimi, nu face două parale“ – iată ars po­etica sa, căreia îi dăduse glas cândva pia­nistul, altminteri destul de închis din fire.

În cele trei seri de la Budapesta, concertele in­terpretate în săli arhipline au răpit publicul pe tărâmul bucuriei. Ceea ce budapestanilor nu prea li se întâmplă.

Marelui Vrăjitor, Radu Lupu, i-a izbutit!