Pe aceeași temă
În serile de 18-19-20 aprilie a.c., pianistul de origine română Radu Lupu a fost solistul concertelor de la Budapesta susținute de Orchestra Festivalurilor, sub bagheta dirijorului Iván Fischer. Celebrul pianist este bine cunoscut publicului budapestan din alte patru prezențe concertistice anterioare. Reputația sa a făcut ca marea sală Bartók de la Palatul Artelor să fie arhiplină, în cele trei seri.
Înainte de începerea concertului propriu-zis, directorul muzical al orchestrei, dirijorul Iván Fischer, ne-a răsfățat cu un entré muzical susţinut de o mică formațiune de patru instrumentiști între care se afla el însuși. Au interpretat o piesă folclorică din regiunea Ujițe-Kokolu, deci de dincolo de Dunăre, dar oricum aproape de locurile natale ale pianistului. Piesa amintea de superbele cântece din folclorul muntenesc-oltenesc interpretate la fluier. Gestul îmi părea un cadou muzical oferit pianistului de origine română, un fel de carte de vizită a regiunii de unde provine.
Seara propriu-zisă a debutat cu o interpretare plină de farmec, la instrumente de epocă, a Concertului Brandenburgic No. 4 în G major de Johann Sebastian Bach. După această primă piesă au urmat minute întregi în care atât rearanjarea scaunelor, a pianului, cât și intrarea foarte bine regizată a orchestrei au contribuit la intensificarea momentelor de așteptare din partea publicului a intrării celebrului pianist, urmat de dirijor. Pentru o clipă parcă, toată sala și-a ținut respirația!
Urma Concertul pentru pian și orchestră no.1 în C major, Op.15 de Ludwig van Beethoven.
Nu cred că greșesc susținând că Radu Lupu este o apariție ieșită din comun. Este apariția unui mare bărbat, extrem de discret, care fără nici un efort „scutură parcă din degetul mic“ superbele cascade muzicale. Ușor, fără gesturi spectaculoase, dar ferm, cu siguranța de sine a unui conducător.
Locul pe care eram așezată, în primul rând sub orgă, mi-a permis urmărirea comunicării lui permanente din ochi cu dirijorul, cu instrumentiștii. O conlucrare superbă, care la încheierea ultimelor acorduri a smuls publicului budapestan, de obicei foarte sobru, foarte distant, urale, râsete, zâmbete. Într-un oraș în care nu vezi vreun zâmbet, unde ești chiar apostrofat pentru un zâmbet, publicul unei săli întregi de concert râdea, zâmbea, plutea în bucuria muzicii. Șapte minute de aplauze au fost pe ceas.
Bineînțeles, a urmat un scurt, dar minunat bis, un filigran muzical de mare finețe compus de Robert Schumann. Răsplătit cu îndelungi aplauze, în timpul cărora solistul și dirijorul s-au îmbrățișat asemenea unor luptători după o bătălie câștigată. Iar instrumentiștilor, în primul rând suflătorilor, parteneri direcți în concertul pentru pian, Radu Lupu le-a dăruit calde strângeri de mână.
„O întâmplare este povestită de fiecare într-alt fel, pe când interpretarea trebuie să fie spontană și irezistibilă. Dacă ea nu este convingătoare, dacă nu te răpește cu ea în înălțimi, nu face două parale“ – iată ars poetica sa, căreia îi dăduse glas cândva pianistul, altminteri destul de închis din fire.
În cele trei seri de la Budapesta, concertele interpretate în săli arhipline au răpit publicul pe tărâmul bucuriei. Ceea ce budapestanilor nu prea li se întâmplă.
Marelui Vrăjitor, Radu Lupu, i-a izbutit!
