Pe aceeași temă
Urmaresc de la distanta polemica aproape permanenta din jurul Muzeului National de Arta Contemporana, MNAC, de la înfiintarea lui de acum un an si pana in prezent. Nu pot sa nu ma uimesc de cvasiunanimitatea reactiilor negative din partea criticilor si artistilor din generatiile matura si medie, serviti de condeie puternice si recunoscute, si pe de alta parte de putinatatea reactiilor pozitive, de sustinere si explicitare, semnate mai degraba de nume tinere si abia in afirmare, dar nu mai putin profesioniste decat primele.
Ma intreb, sociologic, daca e o chestiune de generatie sau de clientelism cultural, daca e vorba de varste estetice diferite sau de o reactivitate de adecvare/inadecvare la deschiderea inevitabila si necesara a mediului romanesc catre evolutia internationala a campului artelor vizuale. Probabil ca e vorba de un cocktail de cauze, in care primeaza, ca intotdeauna, ideologia estetica subiacenta a fiecarui participant la acest razboi cultural.
Existenta si utilitatea stringenta a acestui muzeu nu mai pot fi negate, chiar daca si mie mi se pare locatia lui destul de nefericita, si chiar daca deplang si eu lipsa unui muzeu de arta moderna care sa acopere decent perioada 1945-1989, aflata actualmente in absenta totala si inadmisibila a unei reprezentari institutionale. Aceasta absenta fragilizeaza pozitia MNAC in mediul artistic roman, unde el isi asuma programatic, si pragmatic, nu rolul de a introna valori, nume si curente locale deja recunoscute, ci misiunea mai dificila, si mai problematica, de a promova mai degraba arta strict actuala, practicile artistice noi si deschiderea catre orientarile estetice de ultima ora din mediul international.
Domnul Kessler face parte din start din tabara “negationistilor”, desi varsta tanara si remarcabila lui deschidere culturala ar fi trebuit sa-l plaseze in cealalta tabara. Formatia sa filosofica il predispune lecturilor logice cu orice pret si rationamentelor scolastice, care intra uneori in contradictie cu intuitia binevoitoare a ceea ce se manifesta inca confuz in operele de arta si in aproximarile unui discurs curatorial. Articolul sau despre expozitia Depozit (Bilita, 22, nr. 815, 18-24 octombrie 2005, pag. 18 - n. red.) de la MNAC este un exemplu stralucit de acest fel. Parti-pris-ul sau “contra” il face sa-si dezvolte argumentatia inteligenta in cheie neaparat negativa, desi aceleasi argumente ar fi putut fi folosite in sens invers, daca pozitia sa ar fi fost “pro”, pozitiva.
Caci, in ciuda faptului ca Depozit este o selectie din achizitiile de arta mai mult sau mai putin aleatorii ale Ministerului Culturii din ultimele decenii; in ciuda faptului ca artistii nu si-au vandut intotdeauna statului cele mai bune lucrari; in ciuda faptului ca parte din aceste achizitii au fost diseminate prin diferite muzee si institutii din tara si strainatate; in ciuda faptului ca pare lipsita de miza clara, desi opereaza grupari clare de artisti pe orientari, tematici si curente, ca si mini-expozitii personale; in ciuda faptului ca expunerea foloseste rastele de sarma si cutii de scanduri pe care si in care sunt puse lucrari, ba chiar si scanduri de-a dreptul, intr-un mod neconventional si totusi adecvat vizual - expozitia este o reusita si este reprezentativa pentru plastica romaneasca contemporana. Care finalmente nu iese deloc rau din aceasta “sectiune transversala” prin productia sa din ultimele trei decenii, daca acceptam premisele intrinseci ale acestei selectii, si chiar in ciuda declaratiilor prudente si ambigue ale organizatorilor. Exista o multime de lucrari puternice, frumoase, impresionante in cele doua etaje de la MNAC. Lucrari care rezista cu bine celor mai severe criterii estetice. Arta romaneasca moderna, nu doar recenta, ci din ultimele doua secole, poate oricand sa fie acuzata de epigonism fata de arta occidentala, si totusi ea a produs din cand in cand mari artisti si opere remarcabile. Cantitatea de mediocritate si raportul intre inovatori si imitatori sunt aceleasi in arta romaneasca ca oriunde in lume, iar cine va vizita muzeele de arta moderna si contemporana din Stockholm, Atena sau Roma se va convinge de acest lucru.
Iar ideologia estetizanta - a obiectului de arta mai degraba frumos, expresiv, emotionant, mai mult decat provocator existential, problematizant ideatic si problematic din punct de vedere estetic - reprezinta o dominanta a culturii vizuale romane moderne a secolului 20, pe care e inutil s-o deplangem sau s-o denigram. E mai bine s-o explicam si s-o intelegem in motivatiile sale complexe care tin de remanenta tenace a unor elemente culturale pre-moderne, tin de “prejudecata” indelebila a iconicului si a frumosului intr-o mentalitate artistica hranita subconstient de o spiritualitate difuz ortodoxa si constient de nevoia stringenta, dorinta bovarica, urgenta obositoare de a se sincroniza mereu in decalaj - deci mai degraba strict formal, uneori epigonic - cu evolutia externa a artei. La care s-au adaugat, in deceniile comuniste, necesitatea de a rezista macar estetic, deci tot strict formal, raului ideologic totalitar, iar in deceniul post-comunist “raului” mai larg al postmodernitatii si globalizarii.
Acest tip de selectie provizorie - si acest tip de prezentare pe rastele de depozit de muzeu - s-a practicat inca din anii ‘70 si in alte spatii culturale europene occidentale, unde a fost la fel de criticat, desi el ofera o imagine de ansamblu suficient de graitoare asupra productiei de arta la un moment dat, asa cum se vede ea dintr-o perspectiva angajata de vreo doua-trei decenii, dar mai ales din anii ‘90, intr-o alta “era estetica”. Dominand actualmente scena internationala, aceasta promoveaza o ideologie de fapt “post-estetica”, post “obiect plastic”, ce prefera experimentarea din ce in ce mai interdisciplinara si mai provizorie a unor situatii sociale si de limbaj, in care dimensiunile sociologica, colectiva, mediatica si anonima ale gestului artistic coplesesc valorile estetice stabile si consacrate, ca si pretentiile individualiste si idolatre ale artisticitatii modernitatii traditionale.
Problema artei romanesti ramane, ca intotdeauna, decalajul, defazarea fata de cursul dominant al cercetarii vizuale de ultima ora, dar in interiorul limitelor sale asumate - si inca hranite in adanc de o metafizica existentiala si spirituala diferita de cea occidentala - incarnarile ei prezente, obiectele de arta expuse, ating de multe ori excelenta. In ciuda subtitlului nefericit “aceasta nu e o expozitie”, care ar fi putut sa lipseasca, in ciuda prudentelor bizantine luate chiar de directorul muzeului Mihai Oroveanu in textul de prezentare, in ciuda unor inadvertente de panotare, expozitia Depozit este o revizitare binevenita si o intalnire plina de bucurie cu trupul si carnea artelor plastice romanesti din ultimele decenii. Din care eu una am iesit mai degraba reconfortata.
Si chiar si alternarea acestei expozitii cu altele doua - retrospectiva grupului Kinema Icon de la Arad si proiectul sptv.org al unui canal de televiziune Internet cu filme de arta - expozitii promovand un cu totul alt regim creativ si estetic, mi se pare graitoare pentru contradictia aparent de nedepasit si totusi productiva dintre polii artisticitatii romane de azi, nu doar in domeniul artelor vizuale. Dar tensiunea acestei aparent ireductibile incompatibilitati dintre straturile interne ale mentalului cultural romanesc poate da nastere, din cand in cand, la splendide “flacari” si concretiuni artistice din care cateva sunt prezente si in Depozit.
Dar cati dintre multii artisti expusi au vazut expozitia ? Pacat ca din cauza locatiei si a presei proaste care i se face, MNAC e atat de putin vizitat de catre cei care ar trebui sa-l utilizeze fara complexe ca instrument de confruntare si de innoire a propriei lor creativitati, adica de catre artisti. Totusi tinerii si strainii il frecventeaza cu asiduitate, caci e unul din putinele locuri din Bucuresti unde si arhitectura interioara de calitate, si amestecul contrastiv de expozitii interne si externe, locale si importate, dar mai ales pulsul dinamic al problematicii care pluteste in aer, toate te fac sa te simti in fine decomplexat si egal cu restul mare al lumii.
