Rasul e simptomul limpede al succesului

Interviu Cu Nae Caranfil | 30.06.2003

Pe aceeași temă

Cu comedia nu se poate trisa

In Filantropica spune un personaj: "Cateodata in viata se deschide o usa si nimic nu mai e ca inainte". Cand s-a deschis usa asta pentru tine si ce a insemnat ea concret?

Acum, daca stau sa ma gandesc bine la usi, cred ca au fost mai multe. Cea care il priveste pe Nae Caranfil - cineastul o consider a fi fost plecarea mea intempestiva din tara, in 1988, intr-o aventura a exilului care, la momentul respectiv, se dorea definitiva. Din fericire, n-a fost sa fie tocmai asa.

Cei doi ani pe care i-am petrecut la Bruxelles, fara cale de intoarcere - nimeni nu intrevedea pe atunci ca tizul meu Nicolae Ceausescu va pati un mic "accident" -, m-au luminat in multe privinte. Probabil ca pe acele bulevarde occidentale stralucitoare, pe care mergeam avand in buzunar bani cat sa-mi ajunga de un hamburger si, dupa o scurta ezitare, hotaram sa-i dau pe un film, am redevenit spectator de cinema si nu spectator de cinemateca cum fusesem in momentul plecarii mele. E mult de povestit despre acesti doi ani; cele mai importante contacte profesionale au avut loc atunci, atunci am scris cel mai bun scenariu al meu (inca nefilmat), atunci am semnat primul meu contract cu un producator adevarat si am dat o bere Duvel din avans...

In '90, cu entuziasmul de rigoare, m-am intors in tara si m-am aruncat in multimea care manifesta euforic contra puterii. La un moment dat, cu mare bucurie am auzit din stanga si din dreapta strigate de incurajare adresate tinerilor cineasti: "Veniti, va asteptam, e randul vostru!" M-am dus: nu ma asteptau, nu era randul meu! Dupa vreo cateva luni, usa aceasta despre care vorbeam, care se deschide miraculos si nimic nu mai e ca inainte, s-a reinchis si totul a devenit ca inainte; in momentul acela am stiut ca trebuie sa plec din nou. Uneori, cand usile nu vor sa se deschida de la sine, trebuie fortate. Asta daca nu faci parte din clubul celor care detin cheile.

De unde convingerea ta pentru comedie, dincolo de sarcasmul care se simte in toate filmele tale? Exista comedia ca reteta pentru filmul est-european, ca reteta de succes?

Am descoperit relativ de mic ca rasul e un lucru ce gadila urechile intr-un mod placut si ca a-i face pe altii sa rada e un cadou facut atat lor, cat mai ales tie. Explicatiile (posibil freudiene) vin din copilarie. Exista doua tipuri de copii: copiii care trag castane si copiii care le incaseaza. Acestia din urma trebuie sa-si creeze anumite mecanisme de aparare. De obicei, ei devin umoristii, comicii, saltimbancii de mai tarziu - pentru ca atunci cand iti curge sange din nas e greu sa nu vezi viata in culori vesele.

Revenind la prezent: putine bucurii sunt comparabile cu cea pe care ti-o da o sala de cinema arhiplina, razand cu pofta la comedia pe care o semnezi. As spune ca e unicul simptom limpede al succesului, pentru ca publicul reactioneaza colectiv, nu individual; dupa o drama, o multime de prieteni "bine intentionati" pot mima entuziasmul, pot veni sa-ti stranga mana cu o privire transfigurata de emotie, sa-ti spuna ce film urias ai facut, mintindu-te in fata. La o comedie, daca au ras, acela a fost momentul adevarului, aici nu se poate trisa! Rasul nu poate fi mimat decat de actori profesionisti (si nu de toti...). Pentru autorul de comedie, rasul este cel mai exact cantar pentru a evalua cat ti-a reusit din ce ti-ai propus.

Comedia insa nu poate fi o "reteta", nici pentru Europa de Est, nici pentru Orientul Mijlociu, nici pentru nimeni, deoarece in film, si in arta in general, nu se poate crea calitate in mod programatic, prin initiative de grup. Cei aproximativ 50 de ani de comunism pe care i-a traversat Europa de Est au fost, evident, ani negri, evocati in opere cinematografice de cele mai multe ori intunecate si intelectuale. Dar realitatea acestor 50 de ani este si un enorm circ.

O mascarada atat de absurda, de savuroasa in esenta ei, incat este pacat ca acest imens material comic ramane atat de putin folosit. Pe vremuri, in fata unui aparat de cenzura infailibil, ridicam cu totii din umeri si ne imaginam ce divine comedii s-ar fi putut crea din substanta actualitatii, daca "s-ar fi dat voie". Astazi, cand "s-a dat voie", ocolim cu prudenta Epoca de Aur, de teama ca publicul lui Garcea n-ar mai gusta-o. Pacat!

Un film nu e opera unei agentii de turism

Intre numeroasele cronici favorabile la Filantropica, de pilda, in Franta un cronicar vorbea despre "situatii improbabile". Care au fost cele mai interesante reactii in strainatate ale acestui film, interesante in sensul larg?

Acum ce sa fac, sa ma apuc sa ma laud? Semnificativ mi se pare faptul ca Filantropica, pe langa un mare numar de distinctii internationale acordate de diverse jurii, este castigatoarea a trei Premii ale Publicului, desemnate prin vot: in Franta, in Canada si in Germania. Filmul este deci inteles si savurat de spectatori de pretutindeni, in ciuda obsesiei noastre provinciale cum ca realitatea romaneasca ar fi de nepatruns in complexitatea ei pentru un ochi neexersat.

Unii romani din diaspora au urmatoarea - paradoxala - reactie: vin ravasiti (de parca ar fi urmarit o tragedie greaca), imi arunca o privire umeda si soptesc: "Ce pot sa inteleaga astia (strainii adica) din ce spui tu aici?" Cum ar veni, numai romanul intelege dimensiunea grozaviei si se responsabilizeaza lacramos; ailalti, indiferenti la destinul nostru istoric, se hlizesc ca nesimtitii...

Din cate stiu eu, singura cronica negativa inregistrata de Filantropica in Franta a aparut in paginile revistei Positif. Cred ca acolo se vorbeste de aceste "situatii improbabile". Vreau sa dau exact dimensiunea intelectuala a semnatarului acestor randuri continuand citatul: "Intre nostalgia dubioasa pentru un regim autoritar si viziunea complezenta a unui sistem mafiot, filmul lui Caranfil nu este cel mai bun avocat in campania adeziunii Romaniei la Uniunea Europeana".

Ce sa spui la asa un panseu? Nu sunt un cineast dependent de omagii. Nu pretind criticilor sa-mi ridice piedestale somptuoase. Mai pot astepta cativa ani fara vreo biografie publicata si cocotata in rafturile librariilor. Dar cand ajung sa citesc asemenea aberatii, incep sa pun in balanta microscopicul efort de intelegere depus de unii cronicari, fata de uriasul efort depus de cineast (oricare cineast, bun sau prost) pentru a realiza un film de lung-metraj. Sigur ca este o revolta subiectiva si oarecum ilegitima. In definitiv, omul are dreptul sa scrie ce gandeste. Si are si dreptul sa gandeasca cu picioarele.

Crezi ca a fost un comentariu intentionat sau pur si simplu filmul putea fi interpretat chiar si intr-o astfel de cheie? Desi mie insumi mi-e greu sa pricep.

Una din caracteristicile intelectualului de stanga (la gauche-caviar, spun francezii) e capacitatea unica de a aduna mere cu pere. Complet nesigur pe gustul sau estetic, omul se reazema zdravan pe cateva axiome de natura politica. Opereaza cu sisteme de lectura de care pana si indrumatorii culturali ai anilor '50 s-ar rusina. Obsedat de trei-patru idei de larga circulatie, culese evident din ziare, califica sau descalifica opera de arta in functie de ele. Si, ceea ce este cu adevarat trist, confunda invariabil imaginea filmului cu imaginea tarii de provenienta.

Aceasta ultima confuzie face furori la noi, in teoria aberanta dupa care daca arati pe ecran o realitate mai "ciufulita", strici imaginea Romaniei. Un compatriot stabilit in Chicago se intreba cum sa mai recomande el americanilor sa ne viziteze tara, dupa ce eu o zugravesc in culorile Filantropicii. L-am intrebat daca a vazut Nasul, si cum se face ca decizia de a emigra in America n-a fost anulata de imaginea crunta asupra societatii americane propusa de Coppola? Asa cum exista oameni nedusi la biserica, exista si oameni nedusi la cinema.

Un film nu este opera unei agentii de turism, nu este finantat de un program pentru atragerea strainilor pe litoral, ci este o opera de arta si un act de cultura. El isi are propriul sau univers. Miracol la Milano nu face nici un fel de reclama nici Milanului, nici Italiei. The Player de Robert Altman te dezgusta de Hollywood. Nimeni nu s-a apucat sa zbiere ca aceste filme (si multe altele) descurajeaza turismul sau investitiile. In masura in care filmul, sau romanul, sau poezia, sau pictura sunt reusite in sine, ele vor servi si imaginii tarii de origine.

De ce? Pentru ca nimeni nu se duce vreodata sa vada un film din Mongolia cu scopul ascuns de a afla daca merita sau nu luat avionul si mers in vizita la Ulan Bator. Omul se duce sa vada ce fel de cinematograf fac mongolii. Iar daca filmul il captiveaza si il satisface, curiozitatea fata de Mongolia in general (inclusiv fata de hotelurile ei) va creste.

Filmul romanesc e o institutie non-profit

Dupa patru filme de succes consideri ca ai castigat statutul cu care nu-ti mai e teama ca nu vei apuca sa faci un nou film?

Nu, din pacate. Cu cat inaintez, cu atat acea zona de echilibru care inseamna siguranta in continuitatea carierei pare ca se indeparteaza. E un miraj. Ca student, la primii pasi in cinema, cineastii consacrati imi serveau des aceasta fraza: "Cu fiecare film o iei de la capat". Eu o receptam ca pe o platitudine, o metafora despre un soi de dispozitie interioara prin care te cureti de sentimentul succesului sau de certitudinile obtinute prea usor pentru a regasi de fiecare data energia, curajul si spaima debutantului.

Asa interpretam eu "luatul de la capat", fara sa banuiesc groaznicul adevar obiectiv ce se ascunde in spatele celebrei formule. De fapt, la fiecare film, conditiile economice, culturale, de mecanism financiar si de relatii inter-umane difera spectaculos. La fiecare film, eu, Nae Caranfil, trebuie sa ma adaptez unei alte realitati, noua si necunoscuta, iar sentimentul ca ceea ce am invatat sau castigat la filmul precedent imi poate folosi la urmatorul film se dovedeste invariabil o utopie.

Nu-i asta si o provocare necesara, placuta poate, pentru profesionistul care castiga cu fiecare film o noua experienta?

Nu prea. Ca profesionist tanjesti permanent spre acea zona ideala in care continuitatea in exercitarea profesiei sa-ti fie oarecum asigurata din afara. Sa vina producatorul ultimei tale pelicule, proaspat iesite din laborator, si sa-ti spuna: "Profesionistule, ai doua saptamani de vacanta, du-te la mare sau la munte, odihneste-te, iar luni, la ora 8, ne vedem sa discutam urmatorul tau proiect, sa semnam un contract si sa te apuci de scenariu". Lucrurile, din pacate, nu se petrec asa! Ar fi si periculos intr-o cinematografie ca a noastra; cineastii romani, obligati la un ritm de un lung-metraj la doi ani sau chiar la unul, constransi sa munceasca pe branci si bine stimulati la pusculita, ar renunta la obsesia capodoperei, a parabolei de amploare national-universala, a ecranizarii de prestigiu, a filmului de patrimoniu - si s-ar apuca sa faca povesti de dragoste, politiste, thriller-uri sau comedii. Ce s-ar mai alege atunci din "scoala cinematografica romaneasca?"

Fac pe avocatul diavolului si zic: conditiile dificile in care, de fapt, artistii romani, nu numai cineastii, tot creeaza de vreo 50 de ani incoace, n-au grauntele lor de energie, in fond, de acel ceva care sa-i impinga putin mai departe decat cei care au totul la indemana.

Vorbim de perioada actuala sau de ce-a fost inainte de '89?

Si, si.

Cred ca pentru un numar destul de restrans de cineasti, aceia care erau dotati cu real talent, cenzura comunista a putut reprezenta paradoxal chiar si un stimul, o bautura energizanta cu efect pervers. Avand inamicul clar pozitionat in camp, perfect vizibil, invincibil, cu ostile aliniate, cu artileria bubuind, cineastul apt-combatant era obligat sa inventeze atacul pe flanc, ambuscada, sabotajul in spatele frontului sau atentatul sinucigas.

Strategii sofisticate.

Exact. Or aceste strategii, atunci cand erau dublate si de talent, functionau si dadeau rezultate miraculoase: Reconstituirea, Croaziera, Secvente... In 90% dintre cazuri insa, cenzura si-a facut profesionist datoria: a transformat niste filme care de la mama lor ar fi fost mediocre in niste incropeli debile, uneori comice, alteori revoltatoare.

Facem o taietura de montaj si aterizam in ziua de azi. Se vorbeste lung si aiuritor despre cenzura economica, mai rea, dupa unii, decat cea ideologica. Inamicii declarati ai acestei noi forme de exploatare a artistului roman confunda senini cenzura economica cu lipsa banilor. Cu saracia! Existenta unei cenzuri economice in cinematografia noastra ar insemna ca nu e loc pentru Arta din cauza Industriei. Ca Banul circula, ca Profitul face legea, ca Publicul isi impune gustul si ca Pragmatismul e Rege. La noi e taman invers: Banul se ingroapa, Profitul nu exista nici macar teoretic, cu sau fara Public filmul romanesc continua sa traiasca din perfuzii, iar Pragmatismul se manifesta atunci cand regizorul isi negociaza contractul cu producatorul, iar cei doi sunt una si aceeasi persoana.

Avem de-a face cu un mecanism bolnav: filmul romanesc, din punct de vedere financiar, este astazi opera de caritate. Este o institutie non-profit. Indiferent de numarul de spectatori platitori de bilet, sala de cinema inghite 70-80% din retete. Iar sala de cinema inseamna inca, in iunie 2003, statul roman. Acum: filmul romanesc fiind in principal un produs cultural, subventionat, gandit la stricta lui valoare patrimoniala si negandu-i-se potentialul de rentabilitate, modul in care un proiect sau altul ajunge sa fie finantat nu mai depinde de atractivitatea acestuia - cum ar trebui sa fie -, ci de jocuri, interese, gasti, prietenii si obligatii.

Ma intrebi daca lipsa banilor poate deveni un stimulent pentru imaginatia unui cineast care, sa spunem, ar gasi solutii mai captivante, mai stralucitoare, mai noi si mai inventive decat alti colegi mai rasfatati la capitolul buget. Nu, nu poate, atata timp cat talentul acelui cineast nu e moneda de schimb pentru nimeni! Omul nostru risca sa ramana linistit cu scenariul in brate si sa priveasca cum pe langa el trec in pas de defilare elefantii din Cartea junglei, cineasti si ei, zanganind veseli cheile de la vistieria cu bani publici.

Filmul trebuie sa fie, pur si simplu, viu

Un scriitor roman munceste cativa ani la o carte, o publica la o editura cat de cat prestigioasa si nu se alege decat cu cateva milioane, si asta daca are noroc. Un cineast roman care face un film de succes, cu sute de mii de spectatori si premii in strainatate la festivaluri, e pe buzele tuturor, se vorbeste de filmul lui, de talentul lui s.a.m.d., financiar vorbind, la modul cel mai concret, cati bani poate sa scoata? Ai putea vorbi despre banii pe care i-ai castigat cu Filantropica?

Da. In primul rand eu sunt un caz special, deoarece din 1991 si pana la ora asta am reusit performanta de a trai numai din film. Nu e putin lucru. Dar filmele mele au fost, toate, coproductii franco-romane, asa incat contractele de scenariu si regie le-am semnat cu partea franceza, obtinand niste sume la standarde occidentale, chiar daca la limita inferioara. Adaug ca sunt rezident francez si-mi platesc impozitele in Franta. Acestea fiind spuse, sumele (brute) au variat intre 15.000 $ (la debut, cu E pericoloso sporgersi) si 60.000$ (Dolce far niente, film realizat in Italia cu un buget de peste 4.000.000 $).

Nu mi se pare insa foarte just sa victimizezi scriitorul prin comparatie cu cineastul. Pe de-o parte, scriitorul care munceste "cativa ani" la un roman, lucreaza intre timp si la o editura sau la o redactie; cineastul, in cele 6-9 luni cat dureaza productia, de-abia daca mai gaseste timp sa fuga din cand in cand la toaleta, iar intre doua filme, de regula, someaza. Pe de alta parte, daca un scriitor vrea sa traiasca numai din scris si cartea lui reuseste sa atinga un mare numar de cititori (de ordinul sutei de mii, daca tot am vorbit de Filantropica) nu cred sa mai aiba probleme cu plata intretinerii.

Cand faci un film, urmaresti anume sa fie si destul de accesibil, dar sa satisfaca si un public elitist?

Cred ca da, dar nu este un demers atat de constient cum il imaginezi. Incerc sa vad un film ca pe un bloc socialist, de 10 etaje, in care apa calda trebuie sa ajunga pana la ultimul etaj. Daca fiecare etaj primeste apa calda, pentru mine este un nivel acceptabil de performanta. Ce vreau sa spun cu asta? Filmul trebuie sa fie viu si pentru d-l Popescu, sculer-matriter si pentru d-l Popescu, membru al Academiei Romane. Evident ca nu ma apuc sa calculez nivelurile de receptare ale viitorului film. Nu sunt nici analist, nici critic. Lucrez din intuitie, fara sa-mi precizez exact publicul-tinta; in general ma iau pe mine insumi ca etalon. Sunt spectatorul ideal al propriilor mele filme. Dupa cum s-a observat, lucrez in general pe subiecte originale, scornesc istorioare pe care le pun pe ecran. Sunt producatorul dar si beneficiarul propriilor povesti, primul lor spectator. Iar cand "primul spectator" se declara multumit, sunt sanse ca si altii sa aiba aceeasi reactie.

S-a spus despre tine ca stii sa povestesti, ca joci inteligent, cultural, ca ai stil, tehnica... Care dintre aceste aprecieri te-a flatat cel mai mult si de ce? Sau e ceva care inca nu a fost remarcat la tine si vrei sa spui acum aici?

Stilul. Asta ma flateaza cel mai mult. Sper sa fi adus un stil in filmul romanesc.

Nota bene, un stil - nu o maniera. Diferenta dintre ele fiind aceea ca Stilul e viu, pe cand Maniera a umplut gospodaria cinematografiei noastre de copii morti. Apropo de stil, imi amintesc vorbele unui maestru - Frank Daniel - de la care am invatat foarte multe lucruri legate de scenariul de film. El spunea asa: "Nu incercati niciodata sa aveti stil. Copiati realitatea. Stilul va rezulta in mod natural si obligatoriu din viziunea voastra profund eronata despre realitate". Iata o observatie foarte adevarata si extrem de pretioasa ca instrument de lucru. De ce spun asta? Pentru ca, iata, cinematografia romana, in multe privinte si de-a lungul multor decenii, a fost o cinematografie de veleitati si imitatii.

Multi dintre cineastii romani ambitiosi erau in acelasi timp si nitelus cam hoti. Copiau la extemporal. Trageau cu ochiul la vecini, la ce se premia in marile festivaluri internationale, isi incordau muschii si spuneau: "Hai sa va arat ca eu pot sa fac la fel". Si ceea ce rezulta, uneori, era aproape la fel. Aproape. Deosebirea fiind aceea dintre copie si original. Filmul romanesc a plimbat ani de zile caii albi ai lui Tarkovski prin preeriile unui Far West pasoptist, a aruncat cu Eliott Nessi in randurile Partidului Comunist, a fellinizat ograzile taranilor si a antonionizat primariile de sector. A rezultat o cinematografie a lacheilor, a servitorilor ce maimutaresc in bucataria conacului atitudinile si ticurile stapanilor. Intre cinematografii de grofi si cinematografii de iobagi, la noi s-a creat o cinematografie de valeti.

Debuturile ultimilor ani au creat un nou public

Cristi Mungiu crede ca este destul de greu sa mai scrii astazi o poveste captivanta cand realitatea atinge zilnic senzationalul. Tu spuneai intr-un interviu ca e destul de dificil sa faci un film despre o lume dinamica, mereu pe punct de transformare. Pana la urma ce e mai important pentru tine: ce spui sau cum anume o faci?

Cuvantul cheie este cum. Un cum extrem de puternic, de original si de expresiv contine, daca nu chiar creeaza ce-ul. Sunt adeptul unei scoli de cinema care trebuie sa porneasca de la forma spre continut si nu invers. Nu fac teorie estetica si nu dau legi: aici e vorba de o optiune personala. Am trait atatia ani intr-o lume in care mesajul social, politic, profund umanist, obligatoriu optimist si adanc revolutionar justifica orice exhibitie de prost gust incat am devenit extrem de iritabil la ceea ce numeam in liceu "arta cu tendinta".

Sunt, deci, adeptul lui cum si chiar si acest interviu, pe care noi il facem pe o terasa, la o bere si o cafea - subiect mai anost nici nu s-ar putea gandi pentru cinema -, filmat de un ochi extrem de atent si de proaspat ar putea da un filmulet plin de farmec...

Ca sa nu mai spun ca in timp ce imi beam berea, prin peretele de sticla al paharului am urmarit o furnica care era cat pe ce sa paseasca pe unul din piciorusele ochelarilor tai. Acum a coborat pe umarul camasii.

Ei, vezi ? Tocmai ai creat Microcosmos.

Multumesc! Revenind, este filmul romanesc pe drumul bun in recastigarea publicului sau ii mai lipseste ceva?

Cred ca odata cu aparitia in peisaj a lui Cristian Mungiu, Cristi Puiu si a lui Radu Muntean suntem pe un inceput de sosea asfaltata, chiar daca pana la autostrada mai e. Exista - si stiu bine despre ce vorbesc - un nou public pentru filmul romanesc, creat chiar de aceste trei debuturi. Un public pana mai deunazi reticent, cucerit insa de noutatea si adevarul acestor filme.

Pana la urma ce ii mai trebuie?

Problema e urmatoarea: degeaba vor aparea din cand in cand, prin diverse si bizare concursuri de imprejurari (nu de proiecte), filme bune, daca mecanismul de productie si rentabilizare al filmului romanesc nu este rediscutat si pus la punct. Atata vreme cat undeva acolo sus se va dori ca filmul romanesc sa fie orice dar nu o afacere, vechiul organism hranit prin perfuzii nu va putea executa saritura cu prajina, cu toata bunavointa noastra!

Tot Cristian Mungiu spunea ca nu se poate vorbi de o generatie noua de cineasti. Daca nu sunteti o generatie, ce va uneste totusi? Un aer al timpului este evident.

Sigur ca da. Ceea ce ne uneste este in primul rand o reala pasiune pentru film. Nici eu nu cred in ideea de generatie, pentru ca de prea multe ori aceasta idee s-a autoalterat, retragandu-se in ideea de gasca. In fiecare promotie ce iese de pe bancile facultatilor de film exista impostori si autentici, exista mediocri si talentati, exista mincinosi care mint urat si mincinosi care mint frumos, exista imitatori si originali. Nu-i poti baga pe toti in aceeasi oala pe o idee teoretica (si paguboasa) de generatie si de program comun.

Cand eram student in facultate, profesoara noastra, Elisabeta Bostan, a incercat sa creeze cu noi un lung-metraj format din scheciuri - era vorba de Cinci romane de amor ale lui Mazilu - in ideea, foarte frumoasa de altfel, ca la sfarsit vom putea obtine filmul unei generatii si ca acest film ar putea fi prima productie IATC lansata pe ecrane in mod oficial, pentru spectatori platitori de bilete. Ideea s-a concretizat, si cele Cinci romane de amor au fost realizate. Ele niciodata n-au trecut insa rampa pentru a circula in cinematografe. Motivul a fost, evident, spaima oficialilor culturali in fata crearii unui precedent periculos. Dar cred ca a mai existat si un alt motiv, mai subtil: diferentele flagrante de calitate dintre cele cinci filmulete.

Nu erau doar viziuni, abordari, stiluri diferite, ceea ce ar fi fost absolut normal si benefic; existau, din pacate, gauri negre, pelicule care aratau clar ca autorii lor nimerisera din greseala in aceasta profesie. Ce "manifest de generatie" ar fi putut razbate dintr-un experiment atat de fragil? In general, orice asociere importanta facuta exclusiv pe criteriul varstei este riscanta, deoarece primii care folosesc argumentul varstei (al tineretii sau, dimpotriva, al experientei) sunt impostorii.

Legea CNC permite si incurajeaza frauda

In cateva cuvinte, de ce Dolce far niente nu e inca disponibil in Romania?

In cateva cuvinte, intrebati-i pe cei de la societatea de distributie Independenta Film!

Nu te-ai gandit niciodata sa scrii proza?

Ba da, si de fiecare data cand ma incearca ganduri sumbre vizavi de viitorul meu in cinema ma consolez spunandu-mi: "N-ar fi atat de grav. Daca intr-o zi nu voi mai avea loc in lumea filmului, lap-top-ul nu mi-l poate confisca nimeni. Ma voi aseza ca si alta data in fata lui, dar in loc sa scriu un scenariu, voi scrie un roman sau o piesa de teatru".

Probabil ar fi o optiune proasta. Stii ca nu exista in acest moment 10 scriitori romani care sa traiasca din scris!?

Absolut. Dar nu exista nici 10 cineasti romani care sa traiasca exclusiv din film. Iar daca eu am ajuns sa fiu unul dintre acesti mai putin de 10, poate as reusi aceeasi performanta si in literatura.

Scrisoarea adresata cu ceva timp in urma CNC-ului a avut vreun ecou? Crezi ca lucrurile se vor rezolva in perioada care va urma?

Mi-e greu sa raspund la aceasta intrebare. Aici este vorba de un demers foarte simplu. Nu se raneste nici un orgoliu, nu se contesta nici o filmografie. Nu este vorba nici de lupta intre generatii - asa cum s-a afirmat diversionist - nici de "pensionarea" unor cineasti care au tot dreptul sa lucreze si sa intre in competitie directa cu colegii lor. Aici este vorba de o lege care permite si incurajeaza frauda. Pe semnatarii scrisorii nu-i intereseaza de ce sau cum s-a ajuns aici. Intrebarea lor e simpla: exista cai legale pentru amendarea si imbunatatirea legii, astfel incat ea sa garanteze fair-play-ul in loc sa-l anuleze din start? Se pare ca exista. Exista buna-vointa pentru efectuarea unei asemenea operatiuni? Aici se asteapta un raspuns clar si raspicat, in locul balbaielilor, ratoielilor si etalarilor de muschi ce ne-au fost servite recent si imbelsugat pe micul ecran.

Interviu realizat de Marius Chivu

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22