Realitatea nu-i ce pare-a fi

Paul Cernat | 29.05.2012

Liviu Antonesei revine în actualitatea editorială printr-un volum de povestiri (al treilea după Check Point Charlie… şi La Morrison Hotel…) cu un titlu provocator, trimiţând la efectele opoziţiei din 1968 a lui Ceauşescu împotriva intervenţiei sovietice în Cehoslovacia.

Pe aceeași temă

Liviu Antonesei revine în actualitatea editorială printr-un volum de povestiri (al treilea după Check Point Charlie… şi La Morrison Hotel…) cu un titlu provocator, trimiţând la efectele opoziţiei din 1968 a lui Ceauşescu împotriva intervenţiei sovietice în Cehoslovacia. Foarte di­verse, intercomunicante, cele 11 short stories ale polivalentului autor ieşean, scrise între 2007 şi 2011, par să proclame – ju­de­când după o însemnare de pe manşeta cărţii - un refuz al mistificării în favoarea expe­rien­ţei directe: „De obi­cei îmi mint citi­to­rii şi, pe cât po­sibil, încerc să-i mint frumos. In­ventez personaje plecând de la un nas ciudat ori de la mişcarea unui fund de femeie, apoi brodez po­veşti în jurul lor după cum îmi aleargă ima­gi­na­ţia. Şi mereu caut să dau un aer de implacabil, lu­cru­rile nu pot sta de­cât aşa, de au­ten­ticitate. De data asta însă vreau să fiu cât mai onest cu cititorii mei, mi-am propus să smulg personajele direct din realitate şi să încerc să reconstitui povestea din fapte re­ale, să-mi limitez cât mai mult ima­gi­naţia“. În fapt, convenţia auten­ti­cistă nu-i decât un truc postmodern menit să facă manipularea cât mai efi­cientă: cea mai convingătoare mis­ti­ficare e – ştim bine - un adevăr abil decupat…

Fragmentul de mai sus a fost extras din ultima povestire a cărţii, Raport despre do­uă cupluri smulse rea­li­tă­ţii, însoţit de un co­men­ta­riu vag, imprecis, privind rea­li­ta­tea ca atare, unde naratorul-pro­tagonist afirmă, dintru început, că vrea să scrie nu doar un roman rea­list, ci un roman inspirat direct din realitate. Drept urmare, pleacă pe te­ren să cunoască poveştile de viaţă a cât mai multor oameni din urbe şi începe – e o vară fierbinte! - de la ştrand, unde, cu ajutorul unor de­tectivi particulari patronaţi de un securist cultivat, cunoscut de pe vre­mea când scriitorul lucra în admi­nis­traţia locală, spionează literar viaţa intimă a două cupluri asimetrice, potenţial adulterine. Află însă des­pre ele exact contrariul a ce-şi ima­ginase că sunt, la prima vedere. Amuzantă şi dezinvoltă, povestirea este una dintre cele mai reuşite ale volumului, ca şi Nefericita aventură a prietenului meu Adam Leon, pro­fesor, literat, fotograf şi martir, o commedia dell‘arte spumoasă, în care un binefăcător literar prin vo­caţie devine victima unei neîn­ţe­le­geri stupide: după ce fuge de o admi­ratoare nimfomană venită din stră­i­nătate şi aflată pe punctul de a-l vio­la în propria locuinţă, nefericitul in­telectual este părăsit de soţia care, în­toarsă dintr-o expediţie arheo­lo­gică, găseşte pe Internet nişte foto­gra­fii făcute intrusei goale, la so­ma­ţia acesteia, şi pe ca­re din neglijenţă le uitase. În con­se­cin­ţă, se adresează au­to­rului de pe co­per­tă, spre a-i posta pe blog depoziţia me­ni­tă să-l recre­di­bi­li­zeze…

Realitatea nu e ceea ce crezi sau vezi: ia­tă morala cărţii şi a (aproape) fie­că­rei proze componente. Într-o lume a simulacrelor, nimic nu este, de fapt, ceea ce pare a fi: nici vieţile oa­me­ni­lor, nici relaţiile erotice sau eveni­mentele politice majore.

Concepută pe o idee-cadru stimulativă, la graniţa din­tre eseu, confesiune bio­gra­fică şi reportaj fic­ţio­na­li­zat, cartea ar avea, în prin­cipiu, destule atuuri pentru o reuşită notabilă: stil relaxat şi complice, va­rietate problematică, inteligenţă reflexivă, titluri jucăuş-cere­mo­ni­oase, ce pun în undă enigme bio­gra­fice, istorico-politice, erotice şi re­li­gioase. Ar avea, dacă textele n-ar pă­cătui, cu câteva excepţii, prin re­zol­vări narative nefericite, care dezum­flă totul. Relatare a unui episod de la începutul anilor ’90, textul din des­chi­dere, Într-un sat din secuime, icoana Maicii Domnului a început deodată să vorbească…, nu aduce nimic în plus faţă de titlu. Frus­tra­rea aşteptării prin explicaţiile omni­sci­ente cu privire la ce se află în spa­tele evenimentelor va fi testată şi în Ocolul Cracoviei într-o singură noapte, laolaltă cu incredibila şi banala poveste de dragoste a unui turist yankeu, unde scriitorul şi soţia lui - aflaţi la Cracovia – asistă de Revelion, într-un local, la în­fi­ri­parea unei idile între un tânăr turist american cu aer naiv-adolescentin şi o frumoasă chelneriţă poloneză, suspect bruiată de patronul acesteia. Cei doi fac, inutil, speculaţii asupra posibilei continuări a poveştii de dragoste (singura „probă“ a continuării fiind fesul junelui american, descoperit întâmplător a doua zi agăţat în geamul localului). Naraţiunea e diluată şi oţioasă, iar inserturile socio-antropologice à la Nedelciu cu care este împănată, ilustrativ, au un caracter parazitar. O anume înviorare a relatării întâlnim abia în A doua mărturie a Mariei, cealaltă Marie (sugestia biblică rămânând totuşi deplasată), o povestire sentimentală până la melodramatism, atractivă totuşi prin candoarea mimării din interior a bovarismului feminin: dedicat „Sabinei celei adevărate, care i-a dăruit caietul“ de către „personajul Maria“, care şi-l asumă în nume propriu, textul se prezintă ca o confesiune intimă a unei femei de patruzeci de ani, ce-şi rememorează, defulator, viaţa sentimentală ratată, începută printr-un orgasm provocat fără deflorare de un tandru hipiot ungur într-o vacanţă studenţească din Costineştiul ceauşist al anilor `80. Începută sub semnul unor coincidenţe livreşti şi muzicale facile (Eliade, Compact), această iniţiere a Mariei într-un erotism pe care viitorii parteneri nu vor fi în stare să i-l ofere o determină să-l urmărească toată viaţa pe ursitul ei „Z. din B…“. Fără succes - dar povestea se încheie subit, odată cu însemnările din caiet, lăsând finalul deschis tuturor speranţelor. În definitiv, viaţa e „în altă parte“…

Autobiograficul în nume propriu revine în Ce căuta neamţul în Po­lo­nia?, O dimineaţă foarte bună pentru un drum spre plajă sau Neaşteptata apariţie a lui Poseidon pe insula lui Zeus. Prima secvenţă pare un mic su­pli­ment la Ocolul Cracoviei… cu nara­torul în ipostaza de bucătar-şef, cu­cerindu-i cu arta sa culinară locală pe câţiva colegi universitari străini şi excentrici. Celelalte crochiuri de­ve­lopează - pe post de fapte diverse - vicii livreşti de percepţie a realului în vacanţele petrecute pe Insula Creta. Scrise cu acurateţe amuzată, textele nu duc practic nicăieri, re­ţi­nând atenţia exclusiv prin des­crip­ţiile fidele. În cu totul alt registru, de satiră fantasmagorică, e compusă caricaturala, subversiva Un pre­şe­dinte oarecare, unde „un pre­şe­dinte oarecare al unei ţări oare­care“, eternizat aberant la putere, capătă, inexplicabil, un miros fetid ce-i alungă pe toţi apropiaţii. Exas­perat, se împuşcă pe 31 decembrie 2020 şi ceva..., orele 9.00, eliberând un „miros nepământean de tran­da­firi dafin şi smirnă“. Şi aici, poves­tirea ratează prin motivarea puerilă a gestului suicidar: preşedintele îşi aminteşte brusc de un fost consilier filosof (sic!), pe care nu l-a ascultat şi, la fel de brusc, decide să pună în acord fondul cu forma, existenţa cu esenţa etc. O istorie personală de familie - Ziua în care a început să moară tata - falsează şi ea spre fi­nal, în pofida dramatismului auto­biografic, prin introducerea, fără distanţă ironică vizibilă, a unor inserturi filosofarde despre moarte şi nemurire, cu care fiul, devenit student în anii `70, căuta să-şi con­vingă tatăl că poate să ajungă scri­itor adevărat. Exploatat fără trucuri facile, acelaşi filon memorialistic alimentează însă piesa de bravură a cărţii, care-i dă titlul. Căutând, după moartea mamei, prin pachetele de hârtii arhivate cândva de ea, auctorele reconstituie un moment „istoric“ trăit în ipostaza de „că­pi­tan la 15 ani”, pe 21 august 1968, când, împreună cu câţiva prieteni de joacă, încerca să dea, în subsolul unui bloc ieşean, o replică armată maturilor înscrişi în gărzile pa­trio­tice de apărare antisovietică. Fa­tal­mente, „armele“ confecţionate ad hoc îi accidentează pe puberii an­ga­jaţi în războiul virtual (paralel cu represiunea reală a cehilor din Pra­ga), confirmând observaţia tatălui: „Ai naibii ruşii ăştia, fac victime şi dacă vin peste tine, şi dacă nu vin“. Condus cu naturaleţe în re­gis­trul inocenţei jucate, textul e o mică bijuterie. Insuficient, totuşi, pentru a salva un volum eterogen, ce pro­mi­te mai mult decât oferă. //

// LIVIU ANTONESEI,

// Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia.  Unsprezece povestiri

// Editura Polirom, 2012.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22