(Re)Caragializarea scenei

Ioana Moldovan | 18.12.2012

Pe aceeași temă

După un an în care Caragiale a fost montat și jucat în toate teatrele importante ale României, sentimentul spectatorului iubitor al scenei este că asistă la un atelier de observaţie psiho-morală aplicat unui eșantion bine selectat.

Teatrul Naţional din Craiova a reușit în acest an să monteze trei spectacole Caragiale: O noapte furtunoasă și O scrisoare pier­du­tă, ambele în regia lui Mircea Cornișteanu, directorul instituţiei, și D’ale carnavalului, spectacol sem­nat de Alexandru Berceanu.

Primele două spectacole pe care le-am văzut la Craiova au fost o întâlnire de ex­cepţie cu două dintre cele mai reușite texte ale dra­ma­turgiei românești. O noapte furtunoasă este plasat într-un spaţiu la limita dintre in­tra­vilanul și extravilanul unui oraș, casa fiind pe jumătate o vilă cândva su­perbă, ridicată la finele secolului al XIX-lea, iar cealaltă jumătate o încercare de modernitate, cu geamuri termopan și finisaje care au eliminat dichisul arhi­tec­tural vechi al clădirii. Chiriac locuiește în­tr-o dubiţă în faţa casei și se deplasează cu o motoretă mică, iar Spiridon își are lo­cuinţa într-un cort. Nu mai fumează ţi­gări, ci a trecut la „iarbă“ și alte chestii gre­le, ceea ce-l face capabil să vadă bine ce se întâmplă în gospodăria stăpânului său, Jupân Dumitrache. Casa cu etaj este pro­tejată de o poartă electrică grea, ase­mă­nă­toare cu cele care protejează depozite in­dustriale. Acţiunea dinamică din text și-a păs­trat actualitatea și în noul context, pla­sat, evident, în zilele noastre, undeva, la o margine de oraș aflat în expansiune. Sce­na Naţionalului craiovean este o bin­ecu­vân­tare, dar și un blestem pentru orice sce­nograf. Fiind una dintre cele mai mari scene din România (atât ca adâncime, cât și ca deschidere și înălţime), orice decor tre­buie să fie capabil să umple fără să su­foce, respectând proporţiile – ceea ce-i re­u­șește de minune Lianei Dogaru. Actorii au fost minunaţi și i-aș aminti aici pe: Ce­rasela Iosifescu (Veta), Ion Colan (Jupân Du­mitrache), Valentin Mihali (Nae Ipin­gescu), Cătălin Băicuş (Chiriac), George Al­bert Costea (Rică Venturiano), Raluca Pă­un (Ziţa), Dragoş Măceşanu (Spiridon).

Ultima premieră a Teatrului Na­ţional din Craiova, O scri­soa­re pierdută, este o reușită din toate punctele de vedere. Ac­ţi­unea, „plasată în zilele noas­tre“, așa cum Caragiale însuși sugerase în scris, este o îmbinare între agresivitatea capitalistă de tip office și cumsecădenia vieţii de provincie, unde toată lumea cu­noaște pe toată lumea - linie de mijloc foarte bine aleasă de regizorul Mircea Cor­nișteanu.

La ridicarea cortinei, Tipătescu (Claudiu Ble­­onţ) este prezentat la birou, în faţa unui laptop, pe un covor de iarbă ar­ti­ficială, flancat de două rânduri de plante exotice în ghivece imense. Poartă un cos­tum roșu strident, ca un veritabil playboy, a cărui viaţă e trăită cu gândul la va­can­ţele exotice deja avute și la cele care vor veni. În spatele său este plasat un ecran pe care sunt proiectate imagini cu o casă ve­che, boierească, de prin părţile locului. Parcă ar fi imaginile redate de o cameră de supraveghere plasată strategic, care îl anunţă pe prefectul de judeţ despre vi­zi­tatorii ce urmează să-i calce pragul, pen­tru a nu fi prins cu garda jos. Este un ar­tificiu important care protejează secretul relaţiei Tipătescu–Zoe.

Filmările proiectate se derulează în timpi reali, astfel că actorul de pe scenă trebuie să-și sincronizeze perfect jocul cu intrările și ieșirile din clădire, așa cum apar acestea în înregistrare. Ceea ce ur­mează să spună personajele pare a fi pregătit încă din filmare: din repeziciunea cu care fiecare urcă scă­rile, apucă clanţa și des­chide ușa de la intrare, fe­ţele acestora când ies, toa­te aceste detalii desă­vâr­șesc personajele, dându-le o dimensiune și o viaţă din­colo de ceea ce este vi­zibil pe scenă.

În actul trei, cel al adunării politice, ecr­a­nul devine un veritabil canal TV cu circuit intern, așa cum există în toate instituţiile în care urmează a se lua decizii im­por­tante ce privesc ţara. O cameră transmite imagini în direct, obiectivul surprinzând actorii în unghiuri și detalii care ar fi scă­pat altfel publicului, alternând cu prim-planuri sau imagini de grup de spectatori, care devin astfel actori și participanţi, im­plicaţi direct într-un moment de dez­ba­tere politică ce stă să devină istorie. Re­acţiile publicului supravegheat devin par­te integrantă a spectacolului, adăugând o notă de complicitate ce seamănă a deș­tep­tare politică ad-hoc. Farfuridi (Valentin Mihali), Brânzovenescu (Adrian Andone) și Nae Caţavencu (George Albert Costea) fo­losesc sala ca și cum ar fi plină cu par­tizani politici, iar scena - ca tribună po­litică -, interacţionând cu publicul, căruia îi solicită atitudine și decizie prin puterea cu care bat din palme la cutare sau cutare orator.

Mircea Cornișteanu mizează pe un Ca­ţa­ven­cu foarte tânăr, interpretat bine de Geor­ge Albert Costea (absolvent UNATC, 2008), dând conflictului politic fratricid imaginat de Caragiale o dimensiune foarte actuală, când alegerile 2012 pun faţă în faţă o nouă generaţie de politicieni și ve­chea gardă, iniţiată politic în sistemul par­tidului unic și al acordului general.

Cerasela Iosifescu, actriţa distribuită în ro­lul Zoe, izbutește foarte bine să-și facă personajul credibil și plăcut. Nimic din ceea ce-i reușește pe scenă nu este clișeu. Totul este firesc și proaspăt. Este primul spectacol pe care îl văd și simt cu adevărat chimia între Zoe și Tipătescu, ca și ne­po­trivirea cu Trahanache (Ilie Gheorghe), un tip rece și calculat, un fel de tătuc al celor doi. De asemenea, de remarcat scurta apa­riţie a lui Valer Dellakeza, în Agamemnon Dandanache, care intră în scenă în că­ru­cior, împins de un bodyguard, fără pan­tofi, purtând o pereche de șosete galbene și un fes pe dos. Anii electorali se ac­tu­a­lizează și devin numere din trecutul re­cent, iar alegerile despre care se face vor­bire sunt chiar cele care tocmai au avut loc.

Aș sublinia aici contribuţia de excepţie a lui Nicolae Poghirc, în rolul Cetăţeanului turmentat, un rol deloc ușor, o capcană pen­tru majoritatea actorilor care l-au in­terpretat. De această dată, alegătorul nu este nici un încurcă-lume, nici un ha­bar­nist, ci un mic moralist politic care știe că, dacă tot are de ales între două rele, mai bine e cu răul cel mai mic. Coalizarea sa cu facţiunea politică ce nu recurge la șan­tajul ce priveşte chestiuni de viaţă per­sonală pare un lucru etic. Numai că fi­na­lul, în care, fără să știe, este trimis să vo­teze pentru un alt candidat care folosește același gen de șantaj, este un fin aver­tis­ment despre soarta oamenilor umili și sin­ceri care se descurcă să evite mici catas­trofe, dar sunt incapabili să le depisteze și perceapă pe cele mari în a căror capcană cad de bună voie.

Cel mai reușit spectacol Caragiale pe care l-am văzut în acest an omagial este cea mai nouă pre­mieră a Teatrului Naţional din București, Sala Mică: Conu’ Leo­nida faţă cu reacţiunea, spectacol în re­gia lui Silviu Purcărete. Premiera a fost amânată cu o lună, ceea ce a făcut im­po­sibilă înscrierea spectacolului în pro­gra­mul Festivalului Naţional de Teatru din no­iembrie, festival care îi și dedicase re­gizorului Silviu Purcărete un modul spe­cial.

Silviu Purcărete, unul dintre cei mai im­portanţi trei regizori români ai mo­men­tului, cu vizibilitate și recunoaștere inter­naţională autentică, este etichetat ca un autor de imagini teatrale. Spectacolele sa­le sunt o interesantă și solicitantă incur­siune în microuniversuri construite cu ace­eași migală cu care un pictor renascentist își picta pânzele. Spectacolele sale sunt ire­proșabile. Luminile, muzica, atmosfera, cos­tumele, decorul, actorii ocupă un spa­ţiu limitat, care devine infinit în înţelesuri și semnificaţii, ca și cum scena ar fi vârful vizibil al unui iceberg, Purcărete invi­tân­du-i pe spectatori să pipăie ce există sub linia de plutire.

Numai că, având o distribuţie formată din Mariana Mihuţ și Victor Rebengiuc, doi ac­tori impresionanţi, și un text scurt și prag­matic, era greu de imaginat cum Pur­că­rete va putea rămâne fidel imaginilor sale, lăsând totodată scena și la discreţia celor doi actori capabili să reordoneze orice de­taliu scenic numai prin simpla lor pre­zenţă. Rezultatul însă este un spectacol de excepţie. Sunt tentată să nu mă mai opresc din înșiruirea de epitete, lucru ca­re mi se întâmplă extrem de rar. Dar tre­buie să spun că am văzut un spectacol care mi-a dat sentimentul că particip la un straniu „experiment Philadelphia“ tea­tral. Ocupam locul 4 din rândul 10 al noii săli mici a Teatrului Naţional din Bu­cu­rești, dar, privind scena și spectacolul, aveam senzaţia că mă aflam undeva la New York; sau poate la Paris. Există spec­tacole care sfidează limba în care sunt ju­cate, spectacole care ar capta interesul ori­cui, pentru că se întâmplă lucruri dincolo de acel ceva care îl leagă de un anume spaţiu cultural. Iar acest spectacol mi-a creat acest sentiment de cosmopolitism. Am avut revelaţia râsului la fraze și cu­vinte unde, citind textul, n-am râs nicio­dată. După acest spectacol, am devenit su­biectivă și tind să cred că textul lui Cara­giale, Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, este poate cel mai reușit text de spectacol.

Scena la Purcărete este o cutie magică un­de se întâmplă lucruri stranii. Niciodată de­corul nu mi-a părut atât de prezent, un personaj în sine, ale cărui replici mute re­aranjau spaţiul cu umor, susţinând repli­cile asemenea unui conștiincios actor se­cund. Dragoș Buhagiar, scenograf și light designer, a întregit careul de ași al spec­tacolului. Nu cunosc niciun alt scenograf ca­re să reușească, dintr-o privire, să-l trans­porte pe spectator acolo unde trebuie să fie, ţinându-l captiv în acea lume pa­ra­lelă până la căderea cortinei. Contribuţia sa, mereu la limita între operă de artă în sine și bucată dintr-un ansamblu perfect, transformă orice spectacol într-o ex­pe­ri­enţă de neuitat, lăsând emoţii puternice ori­cărui privitor și făcând astfel spec­ta­colele nemuritoare în memoria celor care le-au văzut.

Cât despre Mariana Mihuţ și Victor Re­ben­giuc, protagoniștii acestui spectacol, pre­gătiţi-vă să petreceţi cu ei de două ori mai mult timp decât aţi crede că e posibil. „Sunt minunaţi“ este o afirmaţie mo­des­tă!

Pentru cei care n-au fost niciodată la tea­tru, acest spectacol ar fi o introducere fan­tastică în lumea scenei, o experienţă care i-ar transforma în spectatori fideli; cel puţin până la următoarea experienţă tea­trală. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22