Pe aceeași temă
“Miracolul” lui Andrei Cornea (Humanitas, 2014) este printre cele mai bune cărți de filosofie politică pe care le-am citit în anii din urmă. Când spun bună, mă gândesc, ca și în cazul “Omului recent” de H.-R. Patapievici, la valoarea morală a cărții, la prospețimea ideilor ei, la originalitatea intuițiilor și la coerența demonstrației. Prin rigoare, prin tematică, prin pasiunea gândului și vocația literară de excepție, această carte îl plasează pe Andrei Cornea în compania unui Leszek Kołakowski. Nicidecum un epigon kołakowskian, ci un spirit afin, un partener de reflecție al marelui gânditor pentru care, la fel ca pentru filosoful român, teodiceea raționalizată a lui Hegel simbolizează una din marile capcane spirituale ale vremurilor moderne. Ne amăgim, spune Andrei Cornea, cu gândul că istoria universală ar avea un plan ascuns, că, asemeni unui tunel, ar avea un capăt, un terminus ad quem unde lumina va pogorî asupra muritorilor în ceea ce Hegel numea coincidența subiect-obiect. O coincidență pe care tânarul Lukács o regăsea, ca transcendere a reificării, în conștiința de clasă a proletariatului, acea clasă Mesia a istoriei celebrată de tânărul Marx.
Condorcet venera progresul istoric, acest mit al modernității, și a terminat sub ghilotină. Lenin a spus că socialismul înseamnă “puterea sovietelor plus electricitate”. N-a înțeles că urmașul său era, spre a relua o formulare a unui vechi bolșevic, un “Genghis Han cu telegraf”. Lev Troțki exulta scriind despre Omul Nou. A murit primind o lovitură de piolet în creștet, în august 1940, la Coyoacán, de la Omul Nou, Ramón Mercader, agentul NKVD-ului. N-a mai apucat să sfârșească biografia celui pe care îl numea Cain-Djugașvili.
Departe ca libertatea să fie un dat neproblematic, o vocație a speciei noastre, ea este mereu periclitată, iar triumful său final este cel puțin îndoielnic. Condiția libertății, o temă despre care au scris Isaiah Berlin, Albert Camus, Karl R. Popper, Erich Fromm, Ernest Gellner, N. Steinhardt, Constantin Noica, Jan Patočka, Václav Havel, Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Finkielkraut, Roger Scruton, Tzvetan Todorov, John Gray, Judith Shklar, Tony Judt, spre a numi câteva figuri majore ale gândirii contemporane, este una tragică, nicidecum garantată de cine știe ce inevitabilitate istorică. Determinismul marxist, ecou al celui hegelian, este de fapt un optimism istoric care face din revoluție divinitatea timpurilor noastre. Iar revoluția nu este altceva decât apoteoza schimbării. Într-o asemenea viziune, într-adevar, “tot ce există merită să piară”. Vin apoi anarhiștii lui Bakunin să ne spună că “pasiunea distrugerii este creatoare”. Tradiția este dinamitată ca vetustă, osificată, mortificată. Adevărul este relativizat în numele diferențelor culturale, religia este denunțată ca miraj (îndeosebi dacă e vorba de iudeo-creștinism).
Filosoful român își începe demersul demistificator gândind ce s-a petrecut în teribila, buimăcitoarea și atât de frustranta vară a anului 2012. Ne-am trezit cu toții atunci, asemeni lui Gregor Samsa, ca simple viețuitoare supuse unui experiment liberticid. Am simțit, subit, că libertatea poate fi distrusă cât ai clipi din ochi, că pentru mulți, chiar foarte mulți dintre semenii noștri, libertatea este de-a dreptul insuportabilă. În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, arată Andrei Cornea, doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.
Nu l-aș numi pe Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Andrei Cornea este “Zeul care a dat greș”. Este și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic. Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea: “…înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos ‘necesitate înțeleasă’, libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare–prea costisitoare, vai, se plâng unii”.
Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie “Viață și destin”. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste. Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, “Originile totalitarismului”, o carte pe care, știu sigur, Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad: “Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul ‘mesaj’ pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est–’pentru a se face un început, a fost creat omul’, a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589). Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis.
http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F
http://www.contributors.ro/cultura/un-liberal-tragic-john-gray-si-mitul-progresului/
http://www.contributors.ro/cultura/pesimismul-lui-walter-benjamin-%c8%99i-ingerul-istoriei/
O precizare: In “Observator Cultural”, Ovidiu Simonca se ocupa de articolele mele din ultima vreme, inclusiv cel in care ii ripostam lui Victor Ponta pe tema absurdei comparatii dintre Monica Macovei si Ana Pauker. Ma trimite sa citesc ce-a scris prozatorul si eseistul Norman Manea pe tema celei care, intre 1947 si 1952, a fost exponenta principala, alaturi de Gheorghiu-Dej, a unui regim criminal. Din cat tin minte, dl Manea a folosit in textele sale (si) cartea lui Robert Levy. Ii precizez domnului Simonca, pe aceasta tema, ca am fost referent editorial pentru cartea lui Robert Levy la University of California Press. si ca pe coperta a patra a editiei americane se afla un citat (endorsement) din ce-am scris eu, alaturi de texte semnate de profesorii Istvan Deak si Daniel Chirot. Deci nu sunt chiar afon la subiect 
La randul meu, cutez sa-i recomand:
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/27/ana-pauker-si-religia-politica-stalinista/
De asemenea, dl Simonca citeaza, de pe blogul meu, un pasaj din articolul-replica pentru Victor Ponta. Intrucat citatul este incomplet, il reiau aici: “Am trait sa o vedem si pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a infiintat politia secreta a dictaturii castriste) si al maoismului, stangistul de cafenea numit Victor Ponta indrazneste sa o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minti faptul ca Monica Macovei a spus ca isi compara destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identitati biografice! Dar sa admitem ca plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea sa il lase nesanctionat. Dar nu pricep nici in ruptul capului de ce presedintele unui partid dominat inca de matusalemul comunismului din Romania, Ion Iliescu, socoate ca Ana Pauker a fost o nemernica. Dimpotriva, companero Ponta, ar trebui sa puneti flori, in calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi afland urna “inflacaratei militante”!”
Nu fara legatura cu dl Simonca, iata un citat din cartea despre care scriu mai sus: “In acea vara s-au scurs saptamani intregi in care am asistat la ceea ce credeam ca nu se mai poate intampla intr-o tara din UE si NATO, in secolul XXI: am vazut cum se proferau, din partea celor mai importanti responsabili politici, inclusiv din partea presedintelui interimar, amenintari si somatii la adresa Curtii Constitutionale, a procurorilor si a justitiei in general, cum se pronunta de catre prim-ministru o nesfarsita suita de minciuni, am vazut o campanie mediatica de vilificare a presedintelui suspendat si a partizanilor sai, a unor intelectuali si scriitori ostili noii puteri, campanie de o violenta verbala fara precedent; am vazut amenintari cu interventia in strada in favoarea puterii a unui veritabil ‘Freikorps’ fascistoid de ofiteri in retragere.” A bon entendeur, salut!
http://www.observatorcultural.ro/Ce-tara*articleID_30652-articles_details.html
Articol publicat și pe www.contributors.ro
