Recviem pentru Doko

Suntem la Teatrul Național, care și-a des­chis stagiunea 2018 cu o premieră în regia lui Felix Alexa, Orchestra Titanic de Hris­to Boicev; suntem în teatru, în lumea mi­raculoasă și fragilă (fiindcă e hrănită de iluzii) pe care dramaturgul bulgar o si­tu­ează într-un loc aparent lip­sit de identitate, înscris, ca și lumea noastră, în lo­gica anonimă a lui „de pre­tutindeni și de nicăieri“. Într-o gară pustie, unde tre­nurile nu mai opresc, își găsesc refugiul patru per­so­naje generice: o fostă pros­tituată, un fost șef de gară, un fost mu­zi­cian și un fost îmblânzitor de urși. În fie­care zi, cei patru oameni „care au fost“ re­pe­tă scenariul unei posibile evadări din ga­ra abandonată, din propria viață ratată. Tre­nul, oricare ar fi acela, e așteptat după un ritual cotidian, reconstituit în note de gro­tesc și absurd: „Puneți valizele în față. Hotărâți! Drepți! Zâmbiți! Bine!... să crea­dă că suntem călători adevărați“. Fiecare tentativă se soldează cu un eșec. Dar până și eșecul riscă să devină un refren plat, fără variațiuni, semn că rutina rutinei poa­te duce existența la paroxism.

Luko, Meto, Doko și Liubka se bat pe resturi de băutură, pe resturi de speranță, într-o joacă tragică și inocentă, într-un abandon ca­re, à la longue, paradoxal, ca­pă­tă un sens. Și dintr-o dată, un bemol, un fior tragic, cântecul lui Doko: „Doko s-a născut pe lume c-o durere fără nume“. Re­frenul lui li se potrivește de minune și ce­lorlalți. Le aflăm povestea: Luko (Mihai Cons­tantin) a fost cândva șeful acestei gări traversate de mii de trenuri, însă a pier­dut atâtea legături încât a ajuns „în afa­ra sistemului“, la marginea vieții. Liub­ka (Tania Popa) a făcut totul pentru dra­goste... fără ca dragostea să fi făcut vreo­dată ceva pentru ea; se consideră o ființă „josnică“, condamnată. Meto (Mihai Că­lin) e fost muzician, poate să citească toa­te partiturile, deși confundă muzicienii cu fi­losofii. Iar Doko (Richard Bovnoczki), fost îmblânzitor de urși, își plânge moar­tea ursoaicei ca și cum și-ar plânge moar­tea propriului suflet, trăgând după el lan­țul captivității, stigmatul umilinței. Fie­ca­re protagonist își are textul și subtextul său, iar suprapunerile de sens, laolaltă cu acest permanent du-te-vino între real și me­taforă dau adâncime, punând în pers­pec­tivă amplă, caleidoscopică, drama uma­nă: singurătate, alienare, sărăcie, mar­gi­na­lizare, ratare, dorința de evadare, frica de moarte. Toate ni se comunică prin firul „du­rerii fără nume“.

Un al cincilea personaj își face apariția: Harry, magicianul (Claudiu Bleonț). Op­ti­ca spectacolului se schimbă, ritmul devine mai alert, realitatea socială se convertește la realismul magic. Harry este și păpușă (ma­chiajul îi acoperă fața ca o mască de Ar­lechin), dar și păpușar, îi manevrează vizibil pe ceilalți, în timp ce el însuși pare manipulat de resorturi invizibile. Harry e și memoria teatrului, menită să acom­pa­nieze saltul aventuros al personajelor „în lumea spiritului“. De la Augustus Cezar (lumea vrea „pâine și circ“) la Gabriel Gar­cía Márquez (care evocă sosirea cir­cu­lui în Macondo, sătucul pierdut dintr-Un veac de singurătate), la Pedro Calderón de la Barca (Viața este vis), culminând cu Sha­kespeare („Lumea e o scenă“), refe­rin­țe­le se aglutinează pe fundalul unor de­mon­strații de magie, culminând cu un gest simbolic, revelator: fiecare personaj va primi un bilet de tren, valabil pentru data de 20 august. „Ursoaica“ vin­de bilete, tot ea conduce trenul care, sfidând orice aș­teptare, oprește dându-le po­sibilitatea să urce la bord. Dar a călători nu este același lucru cu a găsi un sens. Fericiții pasageri de­vin dintr-o dată ne-fericiți, dorindu-și chiar să fie un tren „cu bom­bă“ - pretext pentru a-l putea părăsi. Gus­tul aventurii și al riscului dispare, semn că nu oricine are vocația revelațiilor. Nu sun­tem întotdeauna dispuși să plătim prețul adevărului. Iluzia, comoditatea vor fi întotdeauna mai confortabile, ne vor oferi o plasă de siguranță. Urmează testul fi­nal. Harry îi invită pe cei patru pro­ta­goniști să pășească alături de el, pe rând, în cufărul-confesoar. Aflarea adevărului nu mai permite întoarcerea la existența de dinainte, ceva se schimbă (se alte­rea­ză?) iremediabil. Printr-o alchimie mis­te­ri­oasă, patru personaje dispar. Doko, îm­blânzitorul de urși, rămâne singur. În­cear­că să repete ritualul dispariției celorlalți, dar în cazul lui nu funcționează... poate fiindcă „nu are cine să încuie după el“. Unde se află? În viață? În moarte? În vis? Are o singură certitudine: e cu desăvârșire singur. Abandonat, se așază la marginea peronului pustiu și strigă printre lacrimi: voi aștepta!... voi aștepta!...

Imagine din spectacolul Orchestra Titanic, în regia lui Felix Alexa

Personajul creat de Richard Bov­noczki mi-a amintit de La Stra­da lui Federico Fellini, purtând semnul vizibil al lui Zampano, lanțul, și nebunia melancolică a Gelsominei. De-a lungul piesei, Doko se in­tegrează perfect în „cvartetul de coar­de“ al celorlalți, Orchestra Titanic dirijată pentru un scurt intermezzo de însuși Harry magicianul. Doko primește șansa să fie una cu toți, să facă parte dintr-o co­munitate; iluziile, visele, tristețile lor frea­mătă la unison, armonios, consolator, răs­cumpărător. „Concertul“ imaginar cul­mi­nează cu Simfonia a IX-a: în fiecare din­tre noi există o fărâmă din această Odă a bucuriei beethoveniană, în care vibrează întreaga umanitate, redusă la esență. Fie­care este, într-un mod cât se poate de de­mocratic, „alesul“, chiar Harry îi „unge“ cu sabia de mucava pe care și-o smulge din gât! Însă, încetul cu încetul, arcușul realului alunecă strident pe coarda ima­gi­narului, anunțând începutul unei diferen­ți­eri. Ursoaica - semnul „celeilalte vieți“ - își face apariția; mai întâi vinde bilete, apoi conduce chiar trenul salvator. Însă cea­laltă viață, de dincolo de vis, îi apare numai lui Doko, făcându-l să fie mai ales decât ceilalți. Simetria începe să se strice, în zidurile imaginației apar fisuri. Uni­versul fizic nu-și mai este suficient, cu­fărul devine poartă către misterioasa „lu­me de dincolo“, a spiritelor. Dispariția ce­lorlalți ne dă de înțeles că ceea ce am nu­mit „realitate“ nu a fost de fapt decât o pro­iecție interioară a lui Doko, am fost mar­torii unui vis în ramă. În momentul în care rama realului se distruge, visul ră­mâne singur, bântuitor, dezolant. Doko e omul contemporan, singur și alienat, mar­ginalizat de propriile „păcate“ sau de indi­fe­rența generală. Atâta timp cât imaginația - panaceu universal - învinge, viața e su­por­tabilă, are un sens, un echilibru. În clipa în care realitatea iese la suprafață („E te­ri­bil să rămâi singur pe lume!...“), exis­ten­ța devine tragică: „Vreau să dispar! Vreau!“. Luciditatea și discernământul nu sunt atuuri, ci capcane, arme ascuțite ca­re lovesc și mai mult conștiința rănită a lui Doko. Chiar dacă în viață a îmblânzit ani­male sălbatice, pe sine nu s-a putut „do­mestici“, nu îndeajuns încât să poată trăi printre oameni, după legile civi­li­za­ției. Moartea lui a început în clipa în care și-a pierdut sensul - Katia, ursoaica, „si­nucisă din dragoste“. Exilat, mutilat de tea­ma de moarte și, mai ales, de sin­gu­ră­tate, ca în Zilele frumoase ale lui Beckett, Richard Bovnoczki mi-a amintit de Regele pescar, parabolă teribilă a omului con­tem­poran, alienat în lumea noastră sufocată de bunăstare și de singurătate. Finalul e de o umanitate sfâșietoare, ca o răstignire în care răzbate, cu puritatea unui Stra­divarius, ecoul întrebării cristice: „De ce m-ați părăsit?“.

Imagine din spectacolul Orchestra Titanic, în regia lui Felix Alexa

Scenografia realizată de Andrada Chiriac este sugestivă, eclectică și plină de culoare, susținând vi­zual ritmul piesei, așteptarea în­frigurată. Proiecții cu imagini oni­rice alunecă la răstimpuri pe scheletul arcadelor care par să se lichefieze, amintindu-mi de Catedrala scufundată a lui Claude Debussy, sugerând permea­bi­li­tatea realității, omniprezența viselor bân­tui­toare care ies din ascunzișurile minții precum animalele de pradă. Ilustrația so­noră potențează, în acorduri abrazive de coarde, sfâșierile, tensiunea, coliziunea per­manentă dintre straturile suprapuse a ceea ce numim, mai mult sau mai puțin convențional, „realitate“. Prin contrast, frag­mentul din Oda bucuriei strecoară o rază de lumină, un licăr de speranță între sincopele realului.

Toate elementele vizibile, prezente în sce­no­grafie sau doar în text, își au cores­pon­dentul lor ideatic, în lumea nevăzutelor: gara pustie e metafora paradisului pier­dut; trenul așteptat este o a doua șansă; repetiția evadării (exultație sau recviem) e metafora cotidianului iterativ, care capătă sens doar atunci când așteptăm ceva mai presus de noi înșine; dispariția e moartea; timpul, prezentul ucigător de lung, e chi­pul întors al veșniciei. Lectura regizorală a lui Felix Alexa amplifică prin detalii această dualitate a realității, făcând din Orchestra lui Hristo Boicev și o pledoarie pentru Teatru. „Lumea e o scenă. În­țe­legeți?“ Însă iluzia și teatrul nu sunt echi­valente, iar definiția teatrului ca o formă superioară de iluzionism poate trimite în derivă. Poate, paradoxal, teatrul îmi apare ca suprema realitate, o realitate trans­fi­gu­rată tocmai de adevărul care, pe scenă, ie­se la iveală, ajutându-ne să ne vedem așa cum suntem, goi, înveșmântați doar în umanitatea noastră.

Într-o lume amenințată să se scufunde pre­cum Titanicul, în ciuda apelor în­ghe­ța­te pe care navigăm - piesa lui Boicev a fost adeseori interpretată politic și social -, tre­buie să încercăm să credem că muzica, Oda bucuriei noastre de a fi, „încă se mai aude din adâncurile oceanului“. //