Pe aceeași temă
Suntem la Teatrul Național, care și-a deschis stagiunea 2018 cu o premieră în regia lui Felix Alexa, Orchestra Titanic de Hristo Boicev; suntem în teatru, în lumea miraculoasă și fragilă (fiindcă e hrănită de iluzii) pe care dramaturgul bulgar o situează într-un loc aparent lipsit de identitate, înscris, ca și lumea noastră, în logica anonimă a lui „de pretutindeni și de nicăieri“. Într-o gară pustie, unde trenurile nu mai opresc, își găsesc refugiul patru personaje generice: o fostă prostituată, un fost șef de gară, un fost muzician și un fost îmblânzitor de urși. În fiecare zi, cei patru oameni „care au fost“ repetă scenariul unei posibile evadări din gara abandonată, din propria viață ratată. Trenul, oricare ar fi acela, e așteptat după un ritual cotidian, reconstituit în note de grotesc și absurd: „Puneți valizele în față. Hotărâți! Drepți! Zâmbiți! Bine!... să creadă că suntem călători adevărați“. Fiecare tentativă se soldează cu un eșec. Dar până și eșecul riscă să devină un refren plat, fără variațiuni, semn că rutina rutinei poate duce existența la paroxism.
Luko, Meto, Doko și Liubka se bat pe resturi de băutură, pe resturi de speranță, într-o joacă tragică și inocentă, într-un abandon care, à la longue, paradoxal, capătă un sens. Și dintr-o dată, un bemol, un fior tragic, cântecul lui Doko: „Doko s-a născut pe lume c-o durere fără nume“. Refrenul lui li se potrivește de minune și celorlalți. Le aflăm povestea: Luko (Mihai Constantin) a fost cândva șeful acestei gări traversate de mii de trenuri, însă a pierdut atâtea legături încât a ajuns „în afara sistemului“, la marginea vieții. Liubka (Tania Popa) a făcut totul pentru dragoste... fără ca dragostea să fi făcut vreodată ceva pentru ea; se consideră o ființă „josnică“, condamnată. Meto (Mihai Călin) e fost muzician, poate să citească toate partiturile, deși confundă muzicienii cu filosofii. Iar Doko (Richard Bovnoczki), fost îmblânzitor de urși, își plânge moartea ursoaicei ca și cum și-ar plânge moartea propriului suflet, trăgând după el lanțul captivității, stigmatul umilinței. Fiecare protagonist își are textul și subtextul său, iar suprapunerile de sens, laolaltă cu acest permanent du-te-vino între real și metaforă dau adâncime, punând în perspectivă amplă, caleidoscopică, drama umană: singurătate, alienare, sărăcie, marginalizare, ratare, dorința de evadare, frica de moarte. Toate ni se comunică prin firul „durerii fără nume“.
Un al cincilea personaj își face apariția: Harry, magicianul (Claudiu Bleonț). Optica spectacolului se schimbă, ritmul devine mai alert, realitatea socială se convertește la realismul magic. Harry este și păpușă (machiajul îi acoperă fața ca o mască de Arlechin), dar și păpușar, îi manevrează vizibil pe ceilalți, în timp ce el însuși pare manipulat de resorturi invizibile. Harry e și memoria teatrului, menită să acompanieze saltul aventuros al personajelor „în lumea spiritului“. De la Augustus Cezar (lumea vrea „pâine și circ“) la Gabriel García Márquez (care evocă sosirea circului în Macondo, sătucul pierdut dintr-Un veac de singurătate), la Pedro Calderón de la Barca (Viața este vis), culminând cu Shakespeare („Lumea e o scenă“), referințele se aglutinează pe fundalul unor demonstrații de magie, culminând cu un gest simbolic, revelator: fiecare personaj va primi un bilet de tren, valabil pentru data de 20 august. „Ursoaica“ vinde bilete, tot ea conduce trenul care, sfidând orice așteptare, oprește dându-le posibilitatea să urce la bord. Dar a călători nu este același lucru cu a găsi un sens. Fericiții pasageri devin dintr-o dată ne-fericiți, dorindu-și chiar să fie un tren „cu bombă“ - pretext pentru a-l putea părăsi. Gustul aventurii și al riscului dispare, semn că nu oricine are vocația revelațiilor. Nu suntem întotdeauna dispuși să plătim prețul adevărului. Iluzia, comoditatea vor fi întotdeauna mai confortabile, ne vor oferi o plasă de siguranță. Urmează testul final. Harry îi invită pe cei patru protagoniști să pășească alături de el, pe rând, în cufărul-confesoar. Aflarea adevărului nu mai permite întoarcerea la existența de dinainte, ceva se schimbă (se alterează?) iremediabil. Printr-o alchimie misterioasă, patru personaje dispar. Doko, îmblânzitorul de urși, rămâne singur. Încearcă să repete ritualul dispariției celorlalți, dar în cazul lui nu funcționează... poate fiindcă „nu are cine să încuie după el“. Unde se află? În viață? În moarte? În vis? Are o singură certitudine: e cu desăvârșire singur. Abandonat, se așază la marginea peronului pustiu și strigă printre lacrimi: voi aștepta!... voi aștepta!...
Imagine din spectacolul Orchestra Titanic, în regia lui Felix Alexa
Personajul creat de Richard Bovnoczki mi-a amintit de La Strada lui Federico Fellini, purtând semnul vizibil al lui Zampano, lanțul, și nebunia melancolică a Gelsominei. De-a lungul piesei, Doko se integrează perfect în „cvartetul de coarde“ al celorlalți, Orchestra Titanic dirijată pentru un scurt intermezzo de însuși Harry magicianul. Doko primește șansa să fie una cu toți, să facă parte dintr-o comunitate; iluziile, visele, tristețile lor freamătă la unison, armonios, consolator, răscumpărător. „Concertul“ imaginar culminează cu Simfonia a IX-a: în fiecare dintre noi există o fărâmă din această Odă a bucuriei beethoveniană, în care vibrează întreaga umanitate, redusă la esență. Fiecare este, într-un mod cât se poate de democratic, „alesul“, chiar Harry îi „unge“ cu sabia de mucava pe care și-o smulge din gât! Însă, încetul cu încetul, arcușul realului alunecă strident pe coarda imaginarului, anunțând începutul unei diferențieri. Ursoaica - semnul „celeilalte vieți“ - își face apariția; mai întâi vinde bilete, apoi conduce chiar trenul salvator. Însă cealaltă viață, de dincolo de vis, îi apare numai lui Doko, făcându-l să fie mai ales decât ceilalți. Simetria începe să se strice, în zidurile imaginației apar fisuri. Universul fizic nu-și mai este suficient, cufărul devine poartă către misterioasa „lume de dincolo“, a spiritelor. Dispariția celorlalți ne dă de înțeles că ceea ce am numit „realitate“ nu a fost de fapt decât o proiecție interioară a lui Doko, am fost martorii unui vis în ramă. În momentul în care rama realului se distruge, visul rămâne singur, bântuitor, dezolant. Doko e omul contemporan, singur și alienat, marginalizat de propriile „păcate“ sau de indiferența generală. Atâta timp cât imaginația - panaceu universal - învinge, viața e suportabilă, are un sens, un echilibru. În clipa în care realitatea iese la suprafață („E teribil să rămâi singur pe lume!...“), existența devine tragică: „Vreau să dispar! Vreau!“. Luciditatea și discernământul nu sunt atuuri, ci capcane, arme ascuțite care lovesc și mai mult conștiința rănită a lui Doko. Chiar dacă în viață a îmblânzit animale sălbatice, pe sine nu s-a putut „domestici“, nu îndeajuns încât să poată trăi printre oameni, după legile civilizației. Moartea lui a început în clipa în care și-a pierdut sensul - Katia, ursoaica, „sinucisă din dragoste“. Exilat, mutilat de teama de moarte și, mai ales, de singurătate, ca în Zilele frumoase ale lui Beckett, Richard Bovnoczki mi-a amintit de Regele pescar, parabolă teribilă a omului contemporan, alienat în lumea noastră sufocată de bunăstare și de singurătate. Finalul e de o umanitate sfâșietoare, ca o răstignire în care răzbate, cu puritatea unui Stradivarius, ecoul întrebării cristice: „De ce m-ați părăsit?“.
Imagine din spectacolul Orchestra Titanic, în regia lui Felix Alexa
Scenografia realizată de Andrada Chiriac este sugestivă, eclectică și plină de culoare, susținând vizual ritmul piesei, așteptarea înfrigurată. Proiecții cu imagini onirice alunecă la răstimpuri pe scheletul arcadelor care par să se lichefieze, amintindu-mi de Catedrala scufundată a lui Claude Debussy, sugerând permeabilitatea realității, omniprezența viselor bântuitoare care ies din ascunzișurile minții precum animalele de pradă. Ilustrația sonoră potențează, în acorduri abrazive de coarde, sfâșierile, tensiunea, coliziunea permanentă dintre straturile suprapuse a ceea ce numim, mai mult sau mai puțin convențional, „realitate“. Prin contrast, fragmentul din Oda bucuriei strecoară o rază de lumină, un licăr de speranță între sincopele realului.
Toate elementele vizibile, prezente în scenografie sau doar în text, își au corespondentul lor ideatic, în lumea nevăzutelor: gara pustie e metafora paradisului pierdut; trenul așteptat este o a doua șansă; repetiția evadării (exultație sau recviem) e metafora cotidianului iterativ, care capătă sens doar atunci când așteptăm ceva mai presus de noi înșine; dispariția e moartea; timpul, prezentul ucigător de lung, e chipul întors al veșniciei. Lectura regizorală a lui Felix Alexa amplifică prin detalii această dualitate a realității, făcând din Orchestra lui Hristo Boicev și o pledoarie pentru Teatru. „Lumea e o scenă. Înțelegeți?“ Însă iluzia și teatrul nu sunt echivalente, iar definiția teatrului ca o formă superioară de iluzionism poate trimite în derivă. Poate, paradoxal, teatrul îmi apare ca suprema realitate, o realitate transfigurată tocmai de adevărul care, pe scenă, iese la iveală, ajutându-ne să ne vedem așa cum suntem, goi, înveșmântați doar în umanitatea noastră.
Într-o lume amenințată să se scufunde precum Titanicul, în ciuda apelor înghețate pe care navigăm - piesa lui Boicev a fost adeseori interpretată politic și social -, trebuie să încercăm să credem că muzica, Oda bucuriei noastre de a fi, „încă se mai aude din adâncurile oceanului“. //