Redefinirea imaginii despre Primul Război Mondial

Lăudabil la demersurile ample şi constante ale lui Lucian Boia de două decenii încoace este faptul că tezele expuse la început şi care au stârnit un imens scandal prin 1996-’97-’98 au devenit, treptat, dacă nu asumate de toată lumea, măcar acceptate ca subiecte de dezbatere normală.

Anul acesta se împlineşte un secol de la iz­bucnirea Primului Război Mondial (28 iu­lie 1914), moment care a marcat întreaga de­rulare a evenimentelor ulterioare. Cel mai recent volum al lui Lu­cian Boia se încadrează în aceas­tă binevenită ne­ce­si­tate de aducere aminte, chiar dacă nu oferă elemente noi de in­terpretare istorică, re­luând (prea) multe teze şi ipoteze deja enunţate în Tragedia Germaniei 1914-1945 (Hu­manitas, 2010) sau Ger^­ma­nofilii. Elita intelectuală ro­mânească în anii Pri­mului Război Mondial (Humanitas, 2009), de aceea se ridică întrebarea cât de morală şi inspirată este redactarea unei noi cărţi, în care autorul preia hălci întregi din cărţi anterioare. Evident, este mult mai inspirat să preiei şi nuanţezi idei valabile, dar di­le­ma noastră rămâne.

Recunosc, ne-a fost imposibil să citim cartea lui Lucian Boia des­pre inevitabilul izbucnirii Pri­mului Război Mondial fără să avem în subsidiar situaţia ten­sionată-delicată actuală. Şi atunci, în vara anului 1914, când arhiducele moştenitor al coroanei austro-ungare Franz Fer^­di­nand şi soţia sa au fost asasinaţi la Sarajevo de naţionalişti sârbi, ca şi acum, este o pen­dulare ciudată, pe muchie de cuţit, între război şi rezolvări diplomatice. Lumea po­litică din pragul fatal al lui iulie 1914 mai trecuse prin momente tensionate, pe care le gestionase responsabil (crizele ma­ro­ca­ne, războaiele balcanice) şi rezonabil. Evi­dent, singura mare deosebire, în afara mă­ririi de n ori a puterii de foc şi îm­bu­nă­tă­ţirii remarcabile a tehnicii de luptă (căci în 1914 toate armatele lumii, indiferent cât de puternice erau, se bazau pe infanteria înarmată cu puşti cu baionete, poate nişte mitraliere, protejată din spate de cât mai multă artilerie), este capacitatea miilor de arme atomice de a distruge de nenumărate ori planeta, fapt de care a fost conştientă şi conducerea bolşevică a URSS. Rămâne de văzut dacă actuala conducere a Rusiei, e drept, mult mai iraţională, are aceeaşi facultate de înţelegere.

Cele două planuri de analiză ale volumului sunt: 1) cel european, care se axează asu­pra cum şi de ce a izbucnit Primul Război Mondial, dar şi 2) implicaţiile şi con^­se­cin­ţele intrării noastre în război, ce ne-au adus mari şi nesperate câştiguri teritoriale. „Tentaţia extinderii teritoriale, pe mo­ti­ve diverse, era prezentă cam la toţi ac­torii europeni. Micile puteri nu erau mai puţin naţionaliste, nici mai puţin ră­zboi­nice decât cele mari, mai ales în măsura în care urmăreau un proiect de întregire naţională, care trecea însă uşor şi din­colo de frontierele naţionale rezonabile.“  Din această perspectivă, moda europeană ne-a afectat şi pe noi, în spaţiul strâmt în care evoluam - a se vedea anexarea Ca­dri­laterului în 1913, un teritoriu faţă de care nu prea aveam drepturi (istorice, de­mo­grafice, culturale etc.). Însă, când s-a pu­tut, şi România a acţionat în această logică politică dominantă în acele timpuri și care nu pare atât de revolută pe cât am putea crede (a se vedea anexarea Peninsulei Cri­meea de către Rusia).

Să nu uităm că „la originea războiului se află mai cu­rând o combinaţie de eve­nimente neprevăzute şi de de­cizii nefericite“. De­ci­den­ţii din vara fatidică a lui 1914 se aşteptau la un răz­boi scurt, se ştie aceas­ta, dar tocmai stadiul sta­telor naționale, armătura lor atât de solidă au dus la prelungirea lui şi secătuirea tuturor com­batanţilor, poate cu excepţia Statelor Uni­te, care oricum au intrat în război abia în 1917. Elita politică de atunci uita sau mi­nimaliza faptul că un război, odată de­clan­șat, este ca o cutie a Pandorei, extrem de im­previzibil, indiferent câte calcule stra­tegice se fac înainte, indiferent de ra­por­tul de forţe de pe câmpul de luptă, care în 1914 era foarte echilibrat, iar aici şi ger­manii au o mare parte din vină, pentru că nu au calculat deloc precis capacitatea de rezistenţă a Franţei. Strigătele de jelanie ale împăratului german Wilhelm al II-lea („nu am vrut aşa ceva“) nu pot fi cre­di­bile, ci doar patetice, având în vedere că, până la urmă, el era conducătorul (nu ab­solut, dar...) suprem al Imperiului Ger­man. „Viziunea aceasta deformatoare a unui război inevitabil, necesar şi scurt s-ar putea să fi jucat un rol mai decisiv decât oricare altă cauză în declanşarea conflictului. Părea o fatalitate, aşa că oa­menii s-au resemnat: cu prea multă uşu­rinţă. Cu siguranţă însă că nici cei mai înverşunaţi naţionalişti sau imperialişti n-ar fi recurs la război, dacă ar fi ştiut ce avea să urmeze. Cu toţi au mi­ni­ma­li­zat efectele.“

Lucian Boia reia, în capitolul România: atât de mult noroc, parafrazând ceea ce spu­nea, cu obidă (ciudă) P.P. Carp, care pa­ria­se greşit la începutul Primului Război Mon­­dial pe puterile centrale, acel citat ce­lebru – „România are atâta noroc că nici nu are nevoie de oameni politici com­pe­tenţi care să se ocupe de soarta ţării“ –, rostit probabil după decembrie 1918, când România Mare devenise o realitate ne­aş­teptată de nimeni, pertinente consideraţii despre importanţa Primului Război Mon^­di­al în istoria românilor. Într-adevăr, ro­mâ­nii transilvăneni „aveau sentimentul că sunt mai civilizaţi şi, în toate, mai bine întocmiţi decât românii din Regat (chiar dacă, între graniţele Austro-Ungariei, se situau într-o poziţie socială şi culturală mai modestă decât germanii sau ma­ghiarii). Era o societate mai coerentă, fă­ră enormele discrepanţe de avere şi cul­tură din Regat (ţărani, în cea mai mare parte, relativ puţini orăşeni şi cu o in­te­lec­tualitate încă foarte apropiată de lu­mea satului). În România, se occi­den­ta­lizase doar elita (nu întru totul şi în com­portamente); în Transilvania, spiritul cul­turii occidentale pătrunsese încă mai adânc şi mai temeinic. Contribuiseră la aceasta modelul german, pe de o parte (in­te­gra­rea în monarhia habsburgică, pre­­zenţa ger­manilor transilvăneni), ca şi unirea cu Roma“. De altfel, anumite diferenţe per­­sistă până în momentul de faţă, chiar dacă, atât în perioada interbelică şi, apoi, în timpul regimului comunist şi, mai ales, naţional-comunist, s-a făcut foarte mult pentru a se şterge aceste particularităţi şi a conferi României şi de facto obsesiva rea­litate a statului naţional-unitar. Ca şi cum ea ar putea apăra România de vici­si­tu­di­nile istoriei. Nu a făcut-o nici în 1940, nu o va face nici în viitor.

ucian Boia are dreptate şi într-un alt punct al argumentaţiei sale ra­ţionale (adică nepasionale, nei­n­flamante). „Adunarea de la Alba Iulia nu avea cum să su­pli­nească un referendum. Nu doar românii erau în drept să decidă asupra viitorului Transilvaniei, ci toţi locuitorii acesteia. Aproape jumătate din populaţie n-a fost, aşadar, întrebată dacă doreşte sau nu să intre între frontierele României. Alt­min­teri, e de presupus că şi un referendum ar fi dat acelaşi rezultat: unirea cu Ro­mânia, însă cu un scor mai puţin una­nim.“ Mai rămâne de analizat cum şi când s-ar fi putut organiza un referendum într-o regiune care deja era prada tulburărilor na­ţionaliste şi intenţiei clare a autorităților de la Budapesta de a integra/prelua Tran­silvania în Ungaria, indiferent dacă vor­bim de guvernul lui Mihály Károlyi sau bol­şevicii lui Béla Kun, pe care armata ro­mână i-a alungat de la putere şi din Un­garia. Cert este că România de după Pri­mul Război Mondial şi tratatele de pace a re­zistat mai bine (excepţie făcând Ba­sa­rabia, Bucovina de Nord şi Cadrilaterul), măcar în frontierele sale vestice, decât al­te ţări şlefuite după 1918, precum Iu­go­slavia, Cehoslovacia sau chiar Polonia. În plus, cele do­uă ţări dominante în Imperiul Austro-Un­gar, dar învinse în 1918, şi-au păstrat gra­niţele stabilite în 1919.

Lăudabil la demersurile ample şi cons­tan­te ale lui Lucian Boia de două decenii în­coace este faptul că tezele ex­pu­se la în­ce­put şi care au stârnit un imens scandal prin 1996-’97-’98 au devenit, trep­tat, da­că nu asumate de toată lumea, măcar ac­ceptate ca subiecte de dez­ba­tere normală. Ele nu mai provoacă acea isterie de care ne aducem bine aminte, probabil o altă do­vadă a lun­gului drum parcurs măcar la nivelul ra­portării faţă de trecut. În plus, cărţile lui Lucian Boia aduc gândirii noas­tre istorice o pluralitate de unghiuri de analiză, pen­tru că autorul încearcă şi reu­şeşte de mul­te ori, în toate cărţile sale, să se pună şi în locul celuilalt (al germanilor, maghiarilor, bulgarilor etc.), iar această misiune, atât de ingrată, de avocat al dia­volului, im­po­sibil de acceptat de către ul­tranaţionalişti, întregeşte panorama. Nu se oferă un sin­gur tablou istoric, o singură viziune, a noas­tră, cei buni, cei mereu în­dreptăţiţi, în comparaţie cu a celorlalţi, care este ne­fondată, neadevărată, ten­den­ţioasă, dacă nu de-a dreptul criminală. Şi este bine să luăm la cunoştinţă şi punctul de vedere al celuilalt. Distrugerea credinţei în uni­ci­tatea poporului român este un lucru bun, ne readuce cu picioarele pe pământ. Într-un interviu acordat revistei 22 relativ recent, Lucian Boia declara: „Suntem in­vers față de polonezi, care au complexe de superioritate și care își amintesc că au fost cândva o mare putere, iar ro­mâ­nii continuă să își amintească faptul că au fost niște țărișoare. Aștept și eu ziua în care românul o să își dea seama că nu este nici mai deștept decât alții, nici mai prost, nici mai bun, nici mai rău și că suntem normali“.

Fără a face parte dintre cărţile de referinţă ale lui Lucian Boia, volumul dedicat Pri­mu­lui Război Mondial contribuie la re­de­fi­nirea imaginii pe care o avem faţă de acele evenimente sângeroase atât de importante pentru istoria umanităţii şi pentru că din acele momente, cu adevărat istorice, şi-a tras seva şi rădăcinile cel de al doilea, mult mai devastator chiar decât primul. Şi ar putea reprezenta o lectură utilă chiar şi pentru politicienii români (ştim, ei nu prea mai au timp să citească, însă, atunci când trăiesc dramaticele momente ale opo­ziţiei, şi-ar putea face) care deseori do­ve­desc mari lacune în acest domeniu, fo­lo­sind noţiuni auzite pe la puţinele ore de istorie frecventate dintr-o dragoste prea mare pentru baschet, fără să ştie exact des­pre ce este vorba. //