Pe aceeași temă
Wilfred Martens este un politician cu o adevărată vocaţie europeană. Acest belgian în vârstă de 75 de ani s-a aflat în fruntea mai multor guverne, într-o perioadă în care ţara sa s-a confruntat cu provocări de natură economică şi etnică, dar, cel mai probabil, va rămâne în memoria noastră datorită eforturilor sale de a pune bazele unei construcţii coerente de centru-dreapta, în politica europeană. Partidul Popular European (PPE) datează din 1978, iar Martens a devenit figura sa emblematică.
Modul său de a fi calm, pragmatic şi dezarmant, care i-a fost de ajutor în crearea unei „familii politice“ viabile, rezidă la tot pasul, odată cu parcurgerea acestor memorii adesea captivante. A demonstrat o preocupare reală pentru bunăstarea statelor membre, după cum reiese din atitudinea publică fermă pe care a adoptat-o la începutul acestei veri, când intenţiile lui Victor Ponta privind România au ieşit la iveală, la adevărata lor dimensiune. El descrie traseul întortocheat al PDL, oprindu-se chiar asupra evoluţiilor paralele ale lui Traian Băsescu, apreciind eforturile depuse de Emil Constantinescu în timpul mandatului prezidenţial, de a alinia ţara la standardele Occidentului, ignorând însă rolul lui Andrei Marga, ca lider al PNŢCD, în 2001. În 2006, s-a identificat cu Victor Orban în încleştările acestuia cu stânga aflată la putere în Budapesta, dar nu sunt sigur dacă o mai face şi astăzi. Presiunile şi tentaţiile interne au făcut ca asupra funcţiilor ocupate de politicienii din rândul PPE să planeze o serie de suspiciuni, iar acesta a întâmpinat numeroase obstacole pentru a rămâne o forţă în state precum Franţa, Italia şi Marea Britanie.
Principiul după care se ghidează Martens este federalismul european, pe care îl consideră principalul fundament pentru stabilitatea şi progresul Europei. Fără îndoială, situaţia Belgiei, aflată de două ori sub ocupaţie străină şi sfâşiată de fracturi interne de-a lungul faliilor lingvistice, a contribuit la modelarea acestui tip de percepţie. Însă, de cele mai multe ori, politicile consensuale au predominat în cazul Belgiei, după cum se poate vedea şi din angajamentul între partide pe tema integrării europene. Poate că acest ambasador neobosit al PPE a observat o serie de contraste, pe parcursul vizitelor sale în România. Societatea românească este, de obicei, maleabilă, uneori părând de-a dreptul inertă. Dimpotrivă, viaţa sa politică se conturează în jurul conflictelor, a trădărilor şi a unor abordări dăunătoare la adresa statului.
Martens are un stil plăcut, cu explozii ocazionale de candoare, nu se grăbeşte să-şi glorifice propriul rol în evenimentele pe care le descrie. Este circumspect în privinţa declinului religiei în cadrul politicilor PPE. El descrie cum a renunţat la rezervele profunde legate de avort de dragul menţinerii unei coaliţii unite, în timpul mandatului de prim-ministru. Exagerează chiar, numindu-l pe Jacques Delors „un creştin democrat, în esenţă.“ Cu toatea acestea, în timpul ambiţiosului său mandat de preşedinte al Comisiei Europene, din 1984 până în 1994, individualismul, iniţiativa la scară mică şi valorile religioase nu s-au numărat printre priorităţi. Această figură cameleonică este aceea a unui mare socialist par excellence. El a reuşit să impună măsuri sufocante de centralizare şi regularizare din partea statului asupra unui segment important al economiilor europene, ceea ce a dus la un control din ce în ce mai mare al lobby-urilor corporatiste.
Este greu de evitat concluzia că PPE s-a transformat în aripa moderată a unui „Partid European“ mai mare, în care există câteva diferenţe reale privind direcţia spre o Europă federală bazată pe instituţii centrale, o mână de state puternice şi o multitudine de regiuni. Probabil că Martens are mai multe în comun cu ultrafederalişti precum Daniel Cohn-Bendit şi Guy Verhofstadt, de stânga, decât cu Vaclav Klaus al Cehoslovaciei, de dreapta.
Membrul PPE de care Martens se simte cel mai aproape este Uniunea Creştin Democrată (UCD), din Germania. Sub conducerea lui Helmut Kohl, aceasta a acceptat dorinţa Franţei de a crea o monedă unică europeană, care a avut de-a face, mai degrabă, cu recunoaşterea influenţei franceze şi calmarea nevrozelor generate de o Germanie unită, decât cu crearea unui fundament pentru o economie europeană stabilă. Evident, Martens respectă bilanţul Germaniei din ultimii 60 de ani şi este mândru că a participat la peste 30 dintre conferinţele anuale ale UCD. Angela Merkel este personajul european contemporan pentru care are cea mai mare admiraţie. El o consideră un exemplu pentru că a reluat efortul de a crea o Uniune şi mai puternică, după înfrângerile înregistrate la scrutinurile din Franţa şi Olanda, pentru ceea ce avea să devină, în 2009, Tratatul de la Lisabona. De asemenea, el identifică Partidul Popular din Spania ca pe următoarea formaţiune politică, ca importanţă, din interiorul PPE.
Astăzi, toate aceste partide au viziuni extrem de diferite privind scoaterea Europei din cea mai gravă criză economică postbelică. Premierul spaniol, Mariano Rajoy vrea ca UE să devină o uniune care să-şi ajute membrii aflaţi în dificultate, fără a le impune penalizări dure, în vreme ce Germania pune accent pe autosuţinere şi austeritate. Nu e foarte clar în ce măsură întâlnirea PPE de la Bucureşti va genera vreo dezbatere pe marginea învăţămintelor crizei actuale privind viabilitatea unui stat federal european.
Europa: lupt şi înving, de Wilfred Martens, editura All, 2012, 360 p.
Traducere de Cristina Spătărelu
