Pe aceeași temă
Cand am acceptat invitatia de onoare de a rosti discursul festiv la al 50-lea jubileu al Casei de Cultura bucurestene care poarta numele de Friedrich Schiller, am fost constient de importanta acestei misiuni. Mi-am amintit de teama resimtita de Thomas Mann atunci cand, in 1955, la aniversarea a 150 de ani de la moartea lui Schiller, fiind nevoit sa tina discursul comemorativ, si-a dat seama ca a cauta idei noi despre poetul si ganditorul Schiller inseamna a te afla, dupa spusele lui Mann, "in fata unui munte de omagieri si analize versate privitoare la viata sa", fapt care-l descuraja in a mai adauga ceva la toate cele spuse pana atunci. "Cine sunt eu?", se intreba Thomas Mann, "sa conduc discutia intru cinstirea sa?"
Astazi, la o jumatate de secol dupa Thomas Mann, ma intreb si eu: cine sunt eu sa vorbesc in cadrul acestei festivitati despre omul care a rascolit si influentat spiritul european din vremea sa cum putini au facut-o, care "a dat avant unei intregi epoci", dupa cum spunea biograful sau Rüdiger Safranski, despre cel pe care marele sau contemporan si prieten Johann Wolfgang Goethe intr-o discutie cu Eckermann avea sa-l numeasca la 20 de ani de la moartea sa "mandru", "maret", "cutezator", "sublim", iar dupa alti trei ani, in 1828, avea sa spuna despre Schiller ca a fost unul dintre acei "oameni adevarati", asa, "cum ar trebui sa fim cu totii?"
In consecinta, pentru astazi nu mi-am propus sa fiu cronicarul care sa va indrepte privirea asupra noianului de manifestari culturale prin care aceasta casa s-a remarcat in multe privinte de-a lungul a cinci decenii, sub conducerea a cinci directori si directoare, prin care s-a impus in sfera publica, influentand-o considerabil.
Misiunea care imi revine mie este sa va vorbesc despre programul spiritual de orientare al lui Schiller, anume despre acele convingeri ale sale legate de importanta sociala a complexului cu multiple fatete pe care il reprezinta cultura, care ne leaga pe toti europenii, indiferent de nationalitate sau limba. Ca nimeni altul dintre mai marii literaturii universale, Schiller a gandit texte teoretice exacte despre un aspect crucial al notiunii de cultura, anume despre posibilitatea educarii omului in spiritul culturii nu prin intermediul sistemelor scolastice rigide, care au esuat in intregime, ci in sensul unei sinteze cu valente pedagogice a "frumosului si adevarului", cum spunea chiar el, in sensul acelei formulari lapidare datorate eminentului sau profesor Immanuel Kant: "Omul devine prin educatie." Ce ar putea avea oare in zilele noastre de emancipare nelimitata a omului o relevanta sociala mai mare decat problema educatiei?
Multe aspecte din programul pedagogic al lui Schiller constituie in fond un program cultural si amintesc de pozitiile domeniului educatiei, de care, dupa parerea capetelor luminate ale timpurilor noastre, ar trebui sa fim din nou constienti, daca nu vrem ca din cauza presiunii la scara larga a calculelor economice, comerciale, financiare si altele asemenea, pe care le numim intr-un cuvant "politica", omul sa fie privat de substanta sa. Cultura, stim bine, semnifica altceva decat doar un mod placut de a-ti petrece timpul, un divertisment superficial cu trucuri de scamatorie drept amuzament de prost gust sau o simpla informare prin mass-media care sa fie in pas cu moda, ca un scenariu al iluziilor care sa ne sustraga atentia de la noi insine si de la intrebarile legate de confruntarile noastre zilnice. Cultura este un spatiu spiritual de coabitare, ale carui nestemate necesita spiritul nostru creator lucid, daruirea si grija noastra: ea este garantia omeniei noastre, daca nu vrem sa ne pierdem cu totii in nesociabilitate.
Schita ideatica a lui Schiller referitoare la aceasta problema este mai actuala ca oricand: el vede in libertate prima conditie pentru capacitatea culturala a omului, pe care o intelege ca pe o provocare permanenta si inevitabila in sensul dictonului prietenului sau Goethe: "Numai acela are parte de libertate si de viata, care si-o castiga zilnic". Si, sub semnul libertatii, el considera cea mai eficienta pornire pentru formarea omului in om mijloacele educatiei estetice in sensul cel mai larg al cuvantului. Intr-o serie de scrieri pe cat de briliante, pe atat de constrangatoare se exprima cu o competenta care, si dupa mai bine de 200 de ani de la moartea sa, pe 9 mai 1805, nu si-a pierdut valabilitatea, punctele sale de vedere de tipul teoriei culturii pastrandu-si modernitatea de-a dreptul uimitoare. Nici din perspectiva continutului nu si-au pierdut din luciditatea spirituala si stralucirea expresiei si nici din eleganta stilistica sau din elocventa. Acest om cu totul surprinzator pe nume Schiller, care la 46 de ani avea sa inceteze din viata mult prea devreme, este in continuare dramaturgul cel mai jucat in toata lumea dupa William Shakespeare, ramanand pana astazi unul dintre cei mai critici analisti europeni si precursori in probleme fundamentale de interactiune dintre potentialul nostru cultural si autoreflectarea sociala. Acceptam arta, literatura, filosofia ca pe niste directive si corective ale existentei noastre, supusa din ora in ora atractiei fortelor materialiste, sau ne lasam determinati de aceste forte? Astfel suna, tradusa in limbajul de astazi, intrebarea esentiala pusa de Schiller. La noi toti se referea atunci, cand isi punea intrebari legate de educatia permanenta a oamenilor, care se impune ca o problema sine qua non a culturii omenesti, si cand le asternea pe hartie.
Care erau intrebarile si raspunsurile lui Schiller?
Crescut "in spiritul observatiei severe" la scoala istoricului, nota unul dintre biografii sai, precum si ca autor care, dupa cum constata istoricul literar Hellmut Karasek, zugraveste scenic ca un "realist lucid" de pilda un lagar militar in timpul razboiului in dimensiunile colosale ale trilogiei Wallenstein, trebuie evitata afirmatia ca ar fi departe de realitate sau chiar strain de aceasta. Idealismul ca filosofie nu inseamna altceva decat prioritatea ideii in contemplarea lumii, el nu reprezinta distantarea idealizatoare de aceasta. La studierea textelor sale teoretice, idealistul Schiller se dovedeste a fi un spirit care diseca, o inteligenta incoruptibila pana in cel mai mic detaliu si, dupa cum spunea Thomas Mann, "forta doritoare de politica culturala pe cale diplomatica" in alcatuirea gandita a asertiunilor sale. Daca, de pilda, in scrisorile aparute intre 1793-1795, Despre educatia estetica a omului, sau in eseul cuprinzator din 1793, Despre gratie si demnitate, aceasta inteligenta ia atitudine fata de problema educatiei sau chiar fata de necesitatea educatiei cu mijloacele artei, atunci nu avem de-a face cu jocurile speculative ale unui iluzionist, care se complace in idile de tip pedagogic. Nicidecum, ci ne vedem fata in fata cu o omnipotenta ganditoare, care judeca lucrurile pana la capat si care, cu privirea unui Röntgen, exclude alta cale decat cea trasata. "Inteligenta", spunea regele Prusiei Friedrich cel Mare, "este capacitatea de a percepe realitatile". Schiller a facut dovada unei asemenea inteligente.
Pentru mine, autor atat al unor texte in proza, cat si eseistice si stiintifice, in special o scriere a lui Schiller dovedeste de fiecare data acea privire indreptata imperturbabil spre tot ce este real. Ma refer la tratatul publicat in 1795 la Tübingen in revista Die Horen sub titlul Despre poezia naiva si sentimentala, titlu care poate da nastere usor la neintelegeri. Nimeni inaintea lui si nici dupa Schiller nu a recunoscut si definit atat de clar tipurile fundamentale ale scriitorului. Avea in vedere tipul intuitiv pe de o parte, pe cel speculativ pe de alta, pe cel care scrie din sentiment, pe cel care scrie din calcul. Desigur ca formele mixte sau de tranzitie constituie regula, desigur ca au mai venit completari si precizari din partea domeniilor precum psihologia si caracterologia, reprezentate de Klages, Freud, Kretschmer, Jung sau Jaentsch. Dar structura de baza valabila pana in zilele noastre, atunci, cand este in discutie aceasta problema, provine de la cea elaborata de Schiller la varsta de 35 de ani.
Ma intreb, de ce sa se fi inselat un spirit atat de suveran in recunoasterea subtilitatilor acestui subiect, daca in problema profund culturala a educatiei omului, care reprezinta premisa tuturor culturilor, vorbeste de nevoia de a se folosi in special mijloace estetice? Ingaduiti-mi sa va explic: Schiller cunostea "nevoile culturii", dupa cum spunea el, respectiv conflictul omului situat intre brutalitatile realitatii social-economice si modelul spiritual, fara de care nu exista nici o societate, dar situat si in campul de tensiune dintre instinct si ratiune, irationalitate si rationalitate, emotie si idee. Oare toate acestea sa fie astazi altfel decat pe vremea lui Schiller? Si daca in scrisorile Despre educatia estetica a omului defineste arta ca pe o "fiica a libertatii", subliniind ca "omenia si suferinta" se obtin à la longue doar pe calea influentei esteticii asupra omului si chiar sunt singurele mijloace de a netine departe de starile de barbarie din societatea noastra, atunci Schiller stia despre ce vorbea si pentru sine insusi. Caci el a fost pe de o parte elevul intern educat in spirit implacabil al scolii de cadeti si ofiteri condusa de ducele Karl Eugen de Württemberg si a resimtit pe propria sa piele brutalitatea unei pedagogii pervertite. Pe de alta parte a fost un vlastar al ideilor Revolutiei Franceze, numit cetatean de onoare al Frantei de catre purtatorii de cuvant ai acesteia sub semnatura lui Georges Jacques Danton, precum si elev al ganditorului liberal si democrat Kant, care a murit la varsta de 80 de ani, cu un an inainte de a muri Schiller.
Discurs festiv rostit pe 1 iunie 2007, cu prilejul serbarii jubiliare a 50 de ani de la infiintarea Casei de Cultura "Friedrich Schiller" din Bucuresti
Traducere de Mariana-Virginia Lazarescu
(continuare in numarul urmator)
