Pe aceeași temă
Retori, simulacre, imposturi este o carte polemica si o "declaratie de independenta" sui generis, pentru ca, abordand problematica raporturilor dintre ideologii si cultura in România, Ciprian Siulea opune sistematic gandirea critica si luciditatea intelectuala - pe care mizeaza in mod declarat - gandirii modelate de ideologie. Desi distinge intre ideologiile extremiste si cele democrate, tanarul eseist semnaleaza riscul major al sacrificarii nuantelor ori de cate ori optiunea ideologica trece in prim-plan. Pledoaria lui este in favoarea unei "atitudini mai relaxate fata de hibridizarea ideologica" si a unui "demers critic bazat pe luciditate si pe capacitatea de a discrimina si a stabili relatii echilibrate intre sisteme de idei". Cu alte cuvinte, o situare in afara oricarei "tabere" ideologice, un discurs impregnat de constiinta relativitatii ideilor si o optiune clara pentru individualismul radical sunt, in viziunea lui Ciprian Siulea, premisele esentiale ale edificarii unui spatiu public civilizat.
Modelul Maiorescu
Comentata pe larg in cel mai consistent capitol al volumului de fata, actiunea culturala si politica a lui Maiorescu este punctul de reper la care autorul se raporteaza permanent. De altfel, analiza nuantata a dimensiunii politice a operei maioresciene, intreprinsa in Maiorescu si romanii, porneste de la constatarea "unei lungi traditii de percepere deformata a ideilor maioresciene" si repune in discutie o serie de prejudecati vehiculate de-a lungul timpului de unii dintre exegetii teoriilor formulate de mentorul Junimii. Caracterizat drept "un doctrinar pragmatic, care recurge la ideologic ca la un instrument indispensabil actiunii politice", Maiorescu este invocat in repetate randuri ca spiritus rector al culturii romane, personalitate proteica, de al carui nume se leaga incontestabil modernizarea spatiului cultural autohton. Nemultumit de ceea ce el numeste superficialitatea si tendentiozitatea interpretarilor care s-au dat ideilor maioresciene, Ciprian Siulea rezuma, comenteaza si, in final, respinge ca insuficient documentate sau pur si simplu nedrepte judecatile formulate de autori precum Ibraileanu, Lovinescu, Stefan Zeletin, Z. Ornea, Adrian Marino, Alina Mungiu-Pippidi, Al. George sau Sorin Alexandrescu, care au contribuit, in opinia sa, la aparitia si perpetuarea unei vulgate a receptarii lui Maiorescu. Concluzie excesiva totusi si insuficient argumentata, cata vreme opiniile unora dintre cei citati sunt fie mult mai nuantate, ca in cazul lui Adrian Marino si in cel al lui Sorin Alexandrescu, fie cu totul nesemnificative, cata vreme apar in studii in care numele lui Maiorescu apare sporadic, in simple enumerari, ca in textele Alinei Mungiu-Pippidi sau Marta Petreu. Foarte critic este Ciprian Siulea si cu Lovinescu, acuzat de ambiguitate in privinta comunismului, in pofida adeziunii sale incontestabile la valorile democratiei si liberalismului. Singura exceptie pozitiva, mentionata ca atare de tanarul eseist, este Tudor Vianu, el insusi un spirit critic maiorescian, care a vazut in autorul teoriei formelor fara fond un spirit complex, greu de redus la formule precum "traditionalist", "conservator" sau "antioccidental".
Cum miza declarata a paginilor lui Siulea despre Maiorescu este, "pe langa combaterea imaginii absurde a unui Maiorescu autarhist si antioccidental, scoaterea ideilor lui din opozitia conservator (reactionar)-liberal (progresist) si plasarea lor pe o mult mai adecvata axa pragmatism-ideologie (demagogie)", absenta unor puncte de vedere apropiate de cel al autorului are darul de a nedumeri. Pe scurt, i s-ar putea reprosa lui Ciprian Siulea, altfel foarte documentat in privinta bibliografiei critice maioresciene, ca ignora cateva dintre cele mai importante si aplicate studii consacrate operei si activitatii culturale ale lui Titu Maiorescu, precum articolul publicat in 1966 de Liviu Rusu, in Revista de istorie si teorie literara (primul text postbelic care restabilea locul lui Maiorescu in evolutia culturii romane, dupa ani intregi de "prigoana" comunista), cartea lui Nicolae Manolescu, Contradictia lui Maiorescu (1970; 1973; 2000), in paginile careia este afirmata transant vocatia de "intemeietor de cultura" a criticului, ca si unitatea in diversitate a operei si a actiunii culturale maioresciene, precum si studiul din 1977 al lui Eugen Todoran, Maiorescu. "Pentru Maiorescu insa - scria N. Manolescu, Discursurile parlamentare stau pe acelasi plan cu Criticele, reorganizarea invatamantului national, cu Istoria contemporana, editarea de manuale si anuare cu articolele polemice. Un discurs in Parlament si Betia de cuvinte sunt laturi ale unei opere unice, indivizibile". Este cu atat mai surprinzatoare omisiunea acestor interventii substantiale in exegeza operei mentorului Junimii, cu cat ideea imposibilitatii de a separa teoria culturala maioresciana de practica, de actiunea politica imediata - esentiala in demersul recuperator initiat de Ciprian Siulea -, se regaseste convingator si in Contradictia lui Maiorescu, si in cartea lui Eugen Todoran. "Inapoi, la Maiorescu!", indemnul lansat de Lovinescu in perioada interbelica, este unul dintre laitmotivele din Retori, simulacre, imposturi. Finalitatea acestei obstinate reintoarceri la discursul critic maiorescian este una dubla: autorul isi propune, pe de o parte, sa combata interpretarile stereotipe care au impus imaginea unui Maiorescu adversar al modernizarii si liberalismului, si, pe de alta parte, sa releve actualitatea lectiei lui Maiorescu, ale carei componente esentiale sunt, in opinia sa, denuntarea "betiei de cuvinte", relativizarea ideologiei si subordonarea ei actiunii practice. Pentru Siulea, care se plaseaza astfel in mod declarat in descendenta lui Maiorescu, consecventa ideologica nu este neaparat o calitate, mai cu seama daca in numele ideologiei sunt sacrificate nuante si se prescriu atitudini publice mai mult sau mai putin corecte.
Intransigenta polemica
Acestea sunt, de altfel, premisele de la care porneste autorul volumului de fata atat in analiza eseului lui H.-R. Patapievici, Omul recent (Humanitas, 2001), cat si in cea a cartii lui Ion Bogdan Lefter, Postmodernismul - istoria unei "batalii" culturale (Editura Paralela 45, 2000). De bun augur mi se pare lipsa de inhibitii, dublata de o evidenta apetenta pentru polemica de idei, cu care Ciprian Siulea abordeaza textele scrise de doi dintre cei mai frecvent comentati si contestati scriitori din spatiul cultural autohton. Daca principalul repros pe care i-l face lui H.-R. Patapievici vizeaza "lipsa completa a nuantelor in tratarea catorva teme, precum si repetarea lor ca atare, fara nici un efort de a le plasa in coerenta ansamblului", ca si "saltul neanuntat si nejustificat de la un sens propriu la unul metaforic" care pastiseaza stilul discursului noician, obiectiile formulate la adresa textelor lui Ion Bogdan Lefter au in vedere partizanatul ideologic marcat, ca si tendinta de "a inlocui indispensabile analize si argumente cu repetarea sistematica a unor concluzii ce preced orice cercetare". Siulea respinge deopotriva confuzia ideologica si optiunea pentru ceea ce el numeste stilul ebrient "in maniera obscurizant heideggeriana" din paginile Omului recent, cat si "contradictiile flagrante" din textele consacrate de I.B. Lefter postmodernismului romanesc, generate, in viziunea sa, de "disponibilitatea de a manipula si mistifica realitatea".
Optiunea lui Ciprian Siulea pentru analiza cartilor semnate de H.-R. Patapievici si Ion Bogdan Lefter are un caracter vizibil demonstrativ si as spune ca intransigenta critica, precum si tendinta de a formula sentinte taioase - nu intotdeauna argumentate si nici pe deplin meritate - la adresa celor doi autori este direct proportionala cu necesitatea delimitarii transante atat fata de tipul de discurs promovat de Patapievici, cat si fata de cel ilustrat de Bogdan Lefter. Cu alte cuvinte, scriind si despre "ebrientul stil clasic" marca Patapievici si despre "postmodernismul iluminist" promovat de Bogdan Lefter, Ciprian Siulea se autodefineste indirect, afirmandu-si astfel independenta fata de ambele modele.
Predispozitia polemica si spiritul contestatar al acestui discipol tarziu al lui Maiorescu, comparabile in fond cu negativismul tanarului Eugen Ionescu din perioada redactarii eseurilor incluse in Nu, sunt evidente si in capitolele consacrate arhitecturii si dramaturgiei din timpul regimului comunist. Daca in Saivane si piramide Ciprian Siulea intreprinde o succinta incursiune in universul arhitectural al societatii comuniste, in care dezumanizarea spatiului public si degradarea progresiva a spatiului privat sunt consecintele palpabile ale colectivismului, omogenizarii sociale si controlului total, in Comunismul in texte dramatice autorul pune sub semnul intrebarii valabilitatea estetica a teatrului lui Teodor Mazilu, D.R. Popescu si Dumitru Solomon, in care identifica, pe drept cuvant, "o masiva frauda estetica, creatoare de mentalitati si categorii stilistice abisale". Demersul lui Ciprian Siulea este si in acest caz unul contestatar, cata vreme principala obiectie formulata pe marginea fenomenului arhitectural si a celui dramatic deopotriva este ca sunt forme lipsite de continut, care ignora total fondul uman real, tocmai pentru ca sunt simple ilustrari ale unei ideologii ce reduce complexitatea omenescului la schema. Incomod si, uneori, nedrept, inteligent si prea putin concesiv, facandu-si din refuzul ideologiei o "religie" proprie, foarte transant si sigur pe sine, Ciprian Siulea este un intelectual autentic, al carui program intelectual declarat este critica avatarurilor contemporane ale formelor fara fond. Singurul pericol - pe care nu ma indoiesc ca va sti sa il ocoleasca - ar fi acela de a dobandi prea multe certitudini intr-un timp prea scurt.
Ciprian Siulea, Retori, simulacre, imposturi. Cultura si ideologii în România, Editura Compania, Bucuresti, 2003, 218 pp.
.jpg)
