Regele Ioan cel Prost si fara acte

Traian Ungureanu & Tru | 26.04.2004

Pe aceeași temă

John Charles s-a nascut statuie, a fost Rege intr-o tara straina si a murit acasa, singur si nestiutor printre 11 figurine fara inteles. Vreme de 73 de ani, intre 27 decembrie 1931 si 21 februarie 2004, John Charles nu a primit nici un avertisment. Fotbal a jucat intotdeauna cu o corectitudine dincolo de cinste si de lege, ca un monarh care nu poate sa fie stramb, pentru ca nu e. Nimic nu l-a putut invata pe John Charles sa puna capat bucuriei de a juca, pentru a gusta din puterea de a intrerupe un meci. Din acest motiv, si din multe altele pe care John le-a luat cu el, inchise intr-un suflet deschis, fotbalul a trecut fara avertismente. De altfel, cartonasele galbene si rosii s-au inventat mai tarziu, mult dupa ce John Charles incetase sa joace. A fost o necesitate istorica. Nu vorbesc de aparitia, ci de inexistenta cartonaselor in vremurile apuse, cand peste fotbal domnea John Charles. Ioan Carol, King John - cum ii spun englezii, sau mai curand acei englezi care cred in continuare ca fotbalul are o istorie. Regele Ioan - cum ii vom spune noi cei ce incepem, de aici in jos, sa cercetam slabiciunea si cruzimea acestei istorii.

Monarhul si Uriasul s-au nascut la Cwmdu

Regele Ioan a jucat fotbal 25 de ani (1947-'72) fara sa primeasca avertismente, iar acest lucru e de-a dreptul explicabil pentru un fotbalist care a fost botezat in Italia, singurul loc in care a fost iubit pana la sfarsit, Il Buon Gigante. Englezii au gasit numele amuzant, l-au tradus si l-au preluat imediat: Gentle Giant. Uriasul Bland. E un nume inselator. A fost John Charles un sfant regulamentar, un contopist cuminte care a bifat pe stadioane toate obligatiile cumsecadeniei? Sau a fost el mai degraba un fraier? Un natarau superior, din rasa inutila a celor pe care ii numim idioti, pentru ca nu ii putem urma? A fost John Charles, Idiotul, acel personaj care apare uneori printre noi pentru a ne sfida zadarnic? Adevarul e ca viata Regelui Ioan nu seamana cu fotbalul fara avertismente al lui Il Buon Gigante: in viata, spre deosebire de fotbal, John Charles a primit nenumarate avertismente. Regele Ioan nu a luat in seama nici unul. Monarh fiind si suferind de aparenta idiotie constitutiva a tuturor bunilor monarhi, Regele Ioan nu a inteles niciodata lumea din jur dupa regulile care ne fac pe noi, ceilalti, sa declaram intepat si misterios, nu mai devreme de al doilea pahar, ca stim "ce e viata". Il Buon Gigante a fost, poate, in 1957, cel mai bun fotbalist al lumii. El a fost si cel mai stupid etic fotbalist al tuturor timpurilor si tocmai asta ne-a facut sa il uitam cu pofta. Regele Ioan a fost, de fapt, explicatia in viata a virtutii din fotbal: un om incapabil sa simta si sa presimta practica schimbatoare a reusitei. Povestea celor doi si prietenia celor doua feluri de a fi (in viata si in fotbal) incep in acealasi loc: Cwmdu - o asezare galeza al carei nume de cifru seamana mult cu sfidarea enervanta pe care John Charles ne-a pus-o mereu sub ochi.

Mister Pickard pandeste in iarba

In primavara lui 1947, John Charles avea 16 ani si batea mingea pe maidanele ierboase care tineau loc de stadion in Cwmdu - o suburbie sateasca langa Swansea, acel sat mai mare caruia, in lipsa de altceva, galezii ii spun oras. Cu cateva saptamani mai devreme, tatal lui John, un miner mereu optimist si sarac, isi incheiase viitoarea cariera de fotbalist. Brentford FC, echipa de liga a treia, il poftise la un meci de proba. Doamna Charles, mama lui John si supraveghetoarea minerului, s-a gandit sa pregateasca temeinic momentul si a pus bocancii candidatului in cuptor, la uscat. Tatal lui John n-a mai dat proba cu Brentford, iar fiul a ramas singurul om din casa cu o sansa de jucat. N-a trecut mult si la marginea maidanului ierbos s-a oprit, in trenci si tigara de foi, un Mister Pickard, de meserie "boy scout", cautator de talente, cunoscator incercat al tuturor maidanelor ierboase din ierboasele insule britanice. Mr. Pickard a vazut si, dupa vreo 10 minute, a pus mana pe John si l-a dus acasa. Acolo a informat-o pe incineratoarea de bocanci ca fiul ei e dorit de Leeds United. "Leeds?" - a tipat doamna Charles, ca un corabier hispanic ametit de departarea nesfarsita a Lumii Noi - "Nu se poate. John n-are pasaport!".

Mister Pickard rade

Mr. Pickard a ras prin fumul albastru de tigara si a plecat a doua zi, cu John, spre Leeds.

Mama stie mai bine

Adevarat, doamna Charles nu trecuse niciodata de Swansea. Cardiff, capitala galeza, era prea departe, iar Anglia era si mai departe, undeva in alt taram, abia ghicita de pe cel mai inalt catarg. Dar doamna Charles avea dreptate: John nu avea pasaport pentru Lumea Noua. La inceput si chiar mai tarziu, cand totul parea croit pentru a-l inalta pe fotbalist, se parea ca John nici n-are nevoie de pasaport. Insa mai tarziu, spre sfarsit, si mai ales dupa ce au trecut anii de glorie, John a aflat ca, pana la urma, cei ce nu se asaza in legile si obiceiurile locului, cei fara acte, fara rutina si prudenta, sfarsesc prin a fi izgoniti. Primul avertisment a venit devreme, o data cu debutul. Bineinteles, Regele Ioan, pe atunci mai degraba Print, nu l-a inteles.

Tiresias, inainte de Torino

Povestea spune ca John Charles a debutat la 17 ani intr-un meci de campionat cu Blackburn Rovers. El juca mijlocas, iar in poarta lui Blackburn statea, cu sapca pe o ureche si gura spurcata, Chick Farr, un fotbalist batran, intelept si clarvazator. John a dat o raita-doua prin careul lui Chick si s-a trezit deodata luat parinteste pe dupa umeri. Batranul Chick i-a soptit ca un Tiresias cu tigara in coltul gurii si sapca pe o parte: "Asculta, baiete! Cu mine nu te joci! Mie nu imi dai gol cu capul, ca ma faci de ras. Sa nu te mai prind pe aici! Tine minte de la mine: jucatorii mari dribleaza, nu dau cu capu'. Ai inteles?". John a stat nemiscat sub povata batranului Chik si a raspuns scurt: "Am inteles, domnu' Farr!". Ce a inteles in acea clipa John a uitat in urmatoarea. Aproape 8 ani a trebuit John sa marcheze goluri cu capul, pana cand, in 1956, a reusit sa impinga Leeds in prima divizie. Despre John Charles se vorbea acum chiar dincolo de Leeds. Unde si cine mai vazuse un atlet de 1,95 m si 90 de kilograme care se misca fara sa doboare fundasii, apare mereu in pozitii perfecte si zboara spre centrari din care face lovituri fatale? Nimeni. Dupa un an, in 1957, inca un semn. Sau un avertisment? Elland Road, stadionul lui Leeds, ia foc. O peluza intreaga trece in cenusa. Clubul cauta bani. Cineva ii are, dar vrea ceva in schimb. Ceva e in acest caz John Charles, iar cineva e Juventus Torino. Fericirea lui John Charles, domnia Regelui Ioan intr-o tara straina si dragostea acelei tari pentru Regele Ioan incep, toate, din movila de scrum de pe Elland Road. Si tot acolo se vor intoarce. Deocamdata, John Charles e pe scara avionului si coboara surazand, in prima sa zi la Torino.

Charles e mezza squadra!

Nimeni nu era pregatit pentru ce avea sa urmeze. In 1957, John Charles e deja golgeterul campionatului italian, castiga Campionatul si Cupa cu Juventus si e votat cel mai bun jucator din Italia. Un an mai tarziu, John, intre timp Il Buon Gigante, duce tara Galilor in sferturile Campionatului Mondial din Suedia. Galezii pierd in sferturi (0-1, cu Brazilia) aproape sigur pentru ca au jucat fara John Charles. Calcat in picioare de unguri in meciul anterior, John Charles tace si inghite. Ungurii iau sfintenia muta a Regelui Ioan drept prostie si duc fragezirea pana la capat. Regele Ioan iese pe targa, cu coroana pe cap si sceptrul in mana, dar incapabil sa isi conduca supusii in meciul urmator. La intoarcere, John Charles e insotit in Italia de renumele de cel mai mare jucator al lumii. Asta in anul in care Pele devenea campion mondial si obliga lumea sa nu il mai poata vreodata ignora. John joaca mai departe la Juventus, meci de meci, cenzurat, certat si interogat de cele mai perfide aparari ale lumii. Juve castiga inca un titlu si inca unul, iar John e adoptat, fara acte, cu generozitatea suprabirocratica a Mediteranei jucate, vorbite si scrise: "Charles e Mezza Squadra!" - titreaza Corriere dello Sport, aruncand la cos jumatate din Juve.

La Dolce Vita

Viata lui John e, acum, viata Italiei care rade de la un cap la altul al anilor '60 cu un optimism popular si agitat. E epoca scuterelor, a emigratiei sudicilor care construiesc blocurile nordului, a comediilor harnice si patetice cu Alberto Sordi, a femeilor frumoase care, de la Sophia Loren la Claudia Cardinale, nu s-au erotizat comerical si au, inca, o pofta de viata aproape taraneasca. Ca de obicei, italienii cauta din priviri nordul germanic, crezand, uneori gresit, alteori nu, ca acolo pot gasi stabilitatea, seriozitatea grava care lipseste taraboiului neintrerupt de acasa. Ei se opresc, dupa regula esteticii clasice, asupra acelei siluete in care pot vedea mai usor o statuie. Anita Ekberg in filmele lui Fellini, John Charles la Juventus. Doua anatomii matematic proiectate dupa calapodul mitic al nordului: blonzi, inalti, cu o lentoare cand severa, cand tentanta pentru latini. In plus, John Charles confirma, cu fiecare etapa, marele cliseu etic al nordului. El convinge tribuna ca vorbele despre cinstea si cavalerismul aspru al nordicilor sunt adevarate. Iar italienii sunt, evident, fericiti sa afle ca statuia Regelui Ioan nu e o copie dupa mit, ci o persoana in carne si oase. John Charles traieste, extatic, exact acele doua lucruri care nu pot fi niciodata alaturate prea mult timp. O viata senzuala, alaturi de multimi de oameni simpli care ii canta sub balcon si il ospateza in toate restaurantele din Torino. Si, in acelasi timp, o transa morala care creste si creste si creste. In plin derby contra lui Inter, John scapa spre poarta, dar se opreste cand vede ca adversarul direct a facut o entorsa. Tribunele amutesc. Apoi aplauda si se prezinta seara in fata casei lui John. Il vor, il cer si il poarta in triumf pana in piata cetrala. E insa ultimul an al lui John la Juventus.

Mostenitorii

Acest ultim an, 1962, in care fotbalul lui John Charles e atins si scazut de o etica din ce in ce mai insistenta, e timpul in care se desavarseste marea mostenire lasata de Il Buon Gigante. Ea se asaza in doi oameni si o natiune. Cei doi sunt Giampiero Boniperti si Omar Enrique Sivori. Natiunea e Italia si ea va vorbi ultima, la sfarsitul povestii. Boniperti, un varf de vis, apoi cel mai inspirat presedinte al clubului, marturiseste ca a descoperit virtutile vietii echilibrate, numai findca a avut norocul sa il intalneasca pe John Charles. Boniperti a remarcat la inceput uimit, apoi din ce in ce mai ingandurat, nonviolenta lui Charles pe teren si in afara lui. Odata, pe cand erau gata sa bata un fan care le strica petrecerea, Boniperti si trupa s-au pomenit cu John Charles vorbind tare si raspicat: "Daca il loviti, plec si nu mai avem ce vorbi!". Boniperti crede ca din acel moment a inceput sa fie un om serios. Omar Sivori a fost insa mereu un om neserios. Un fotbalist de geniu, dar un om nepotrivit pentru orice forma de consecventa. Argentinian bolnav de exhibitionism, Sivori a facut in teren toate demonstratiile posibile de unicitate si ar fi vrut sa le faca si in afara terenului. Sivori ar fi vrut adica sa calce pe egouri, sa umileasca si sa desfida orice persoana diferita de Omar Sivori. John Charles a fost singurul in stare sa ii spuna ca sufera de un fel de turbare si ca boala nu e vina celor din jur. "El m-a tinut in frau" - spune Sivori, amintindu-si de chefuri intrerupte si de ordinele cu care Charles il calma in teren. Despre toate acestea, Sivori va vorbi mai mult la sfarsit. Vom ajunge si acolo curand, caci...

...deodata...

...ceva se schimba. Din 1963, viata neobisnuit de morala a fotbalistului John Charles continua, dar publicul nu mai vrea sa-l accepte fara hartii de realist, fara dovezi de adaptare la obiceiurile tot mai cotite ale vietii. Dupa un an defect la AS Roma, John se intoarce la Leeds. Peste un an, si numai daca privim cu mare atentie in jos, il gasim la Cardiff City. Apoi mai jos la Hereford United si in sfarsit la Merthyr Tydfil, unde nu mai are rost sa privim. Acolo, intr-o echipa prefotbalistica, la doi pasi de maidanele ierboase de unde a pornit, Regele Ioan joaca fara coroana, carunt si deja uitat pana la 41 de ani.

Exil

Urmatorii 30 de ani trec in exil. Cariera lui John Charles s-a incheiat, dar Regele Ioan e pedepsit pentru ca nu abjura. Neputinta sa marturisita de a se adapta e taxata drept prostie. Blanda, dar prostie. Cavalerismul a murit demult. Uneori, cate o carte pe care n-o citeste nimeni face caz de Quijote si Miskin, doi idioti ampli si inutili. In aceasta lume profund neliterara, poezia regala a lui John Charles nu mai are ce cauta. Cel admis odinioara fara acte e acum expulzat. Si urmarit de ghinionul care ii urmareste negresit pe fraieri. John deschide mai intai o carciuma, dar se incurca in politele de asigurare si da faliment. Cu ultimii bani cumpara un apartament modest in Birkenshaw, pata mai gri din griul care inconjoara orasul Leeds. Acolo descopera John Charles seninatatea pe care din ce in ce mai multa lume prefera s-o numeasca prostie terminala. John traieste fara pretentii, ca un bun pensionar englez. Raspunde oricarei invitatii, fie ca e chemat la inaugurarea trimestrului doi intr-o scoala la 200 de kilometri, fie ca e invitat sa stea in cadru - dar cat mai la margine - cand milionarii lui Leeds 2003 se pozeaza alaturi de sponsori. Totul executat cu un zambet bun pe care nimic nu-l mai poate indeparta de pe figura fostului Rege. Prin 2003, John e, cum ar zice multi medici, de-a binelea idiot. John primeste in dar, de la nu stiu ce asociatie de binefacere, un kitsch ramificat: 11 statuete de ghips, infatisandu-i pe cei mai buni 11 jucatori britanici ai tuturor timpurilor. John le aduce acasa si le asaza ordonat pe camin. Din cand in cand le priveste si le zambeste ore in sir. Pe una din figurine scrie John Charles.

Numele nou sterge nume vechi

De prin 2001, pe fosta statuie care a facut gloria Italiei, a inceput sa apara cu litere stangace, apoi tot mai precis, o inscriptie ce se putea citi usor, prin 2003: Alzheimer - numele jucatorului venit sa se ocupe, odata pentru totdeauna, de un cap care a marcat prea mult si a nesocotit, odinioara, avertismentul lui Tiresias cu sapca pe ureche. Regele Ioan a continuat sa raspunda invitatiilor, dar lumea a bagat de seama ca John are, tot mai des, obiceiul cam ciudat sa spuna de 2-3 ori aceeasi gluma si ca, uneori, nu-si mai aduce aminte numele portarului care i-a spus, candva, sa nu mai indrazneasca sa sara la cap. In 2004, o editura a pus laolalta mai multe interviuri si a publicat o carte cu titlul cam inexact Viata lui John Charles. Imediat ce stirea a aparut in ziare, a sunat telefonul si ultimele luni ale lui John Charles au revenit in paradis. Adica in Italia.

11 = 0

Giampiero Boniperti a fost categoric. Viata lui John Charles trebuie lansata la Torino, iar viata Regelui Ioan poate fi relansata tot la Torino. John a plecat cu un avion trimis de Juve. A fost primit cu flori si lacrimi la Torino. A dat autografe, a multumit si s-a simtit din nou acasa. Dupa lansare, a venit randul interviului la televiziune. John s-a asezat pe scaun si a fost instiintat in casca, fara menajamente, ca urmeaza o surpriza: in emisiune va intra in direct, prin satelit, Omar Sivori, aflat la ferma lui din Argentina. John a zambit si a facut un atac de cord. Echipa de medici de la spitalul San Carlo a operat repede si in etape. Mai intai au stabilizat inima. Apoi, dupa doua zile de terapie intensiva, au amputat laba piciorului drept. Piciorul lovit fara riposta, vreme de 25 de ani. Intrunit de urgenta, Consiliul de Administratie al lui Juve a pus imediat la dispozitie un avion care l-a dus pe John in Anglia si a platit toate cheltuielile medicale: 20.000 de dolari. John a murit dupa cateva saptamani intr-un spital din Londra. Omar Sivori a primit vestea la ferma si a lesinat. In toata Italia, meciurile de campionat au inceput cu un minut de reculegere, iar fotbalistii au jucat cu banderole negre la mana. La 41 de ani de la ultimul meci jucat de John in Italia, ziarele si cititorii lor l-au votat cel mai bun jucator strain al tuturor timpurilor. In Italia au mai fost "straini": Maradona, Platini, Boniek, van Basten. John Charles i-a vazut pe toti si s-a crezut mai prejos de toti. Asta, pana in februarie 2004, adica atata timp cat a mai putut sa isi aduca aminte nume, echipe si fete. Pe urma n-a mai distins. Cele 11 figurine asezate cu grija pe camin nu i-au mai spus nimic. Nici macar cea pe care scria John Charles.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22