Regele si tara

In octombrie 2002, cand Mihai I implinea 81 de ani si era sarbatorit de lumea amestecata a tranzitiei in decorul poleit, de un kitsch strident, al Cotrocenilor, era de ajuns sa vezi silueta inalta si dreapta a regelui, langa aceea a gazdei sale, ca sa intelegi natura hibrida a noii Romanii. Retragandu-se din politica, regele a intrat in istorie. Atata vreme cat este cu noi, traim inca sub domnia inceputa in 1940, intr-o legatura pe care nimic n-a putut-o rupe cu tara veche. Intre timp, despre aceasta personalitate a istoriei romanesti si europene s-au scris carti. Ultima care s-a adaugat in raftul aproape plin al bibliotecii este biografia aparuta in Anglia anul trecut (Ivor Porter, Michael of Romania. The King and the Country, Sutton Publishing, 2005, 328 p.).

Autorul, care a lucrat la ea vreo cincisprezece ani, este domnul care a scris Operation Autonomous, carte tradusa la noi mai demult, in care povesteste cu verva cum, parasutat in Romania la sfarsitul lui 1943, arestat si pazit de jandarmii generalului Vasiliu in loc sa fie predat Gestapo-ului, cifra si descifra corespondenta lui Antonescu cu comandamentul britanic al Fortelor Aliate de la Cairo. In 1947 mai era la legatia din Bucuresti, trecand prin curier diplomatic materiale confidentiale. Ivor Porter a fost deci martorul evenimentelor de la 23 august, intalnindu-l chiar in seara acelei zile pe Mihai I, iar in dimineata urmatoare pe Maniu. Pe acesta din urma l-a auzit spunand despre maresal: “Nu e un tradator, cu toate ca asa va fi tratat acum”. Isi aminteste si cuvintele tanarului rege, incarcate de emotia responsabilitatii asumate: “Sper ca am facut ce trebuie”. A fi fost acolo, atunci, este o experienta morala si istorica exceptionala.

O “biografie autorizata”

Cartea este ceea ce se numeste “o biografie autorizata”. Ivor Porter a devenit un prieten al familiei regale, a fost la Versoix, a avut intre 1991-1992 convorbiri cu personajul a carui viata o studia, cu regina Ana, cu principesa Margareta, cu Ion Mocsony-Styrcea si Rica Georgescu, supravietuitori ai grupului de la 23 august, cu Lascar Zamfirescu, fost coleg de scoala al regelui etc. Partea cea mai pretioasa a documentatiei care i-a stat la dispozitie provine din arhiva de la Versoix. Nimeni pana acum nu obtinuse permisiunea de a vedea jurnalul reginei Elena, care se intinde pe vreo patru decenii (1930-1970), precum si scrisorile ei catre parinti sau alti membri ai dinastiei grecesti. Rezultatul este abundenta detaliilor de viata intima, in majoritatea lor anecdote privind copilaria regelui, dar gasim aici si insemnari de importanta istorica, din anii razboiului sau din preajma abdicarii.

Astfel, ies la iveala unele informatii despre acele tablouri din colectia regala care au fost scoase din tara in noiembrie 1947, cu ocazia vizitei in Anglia (printre care doua picturi de El Greco vandute in 1976). Acest patrimoniu apartinea coroanei, ceea ce nu putea insemna Republica Populara Romana. Era firesc ca regina-mama sa se preocupe de a asigura resursele materiale pentru un exil inevitabil: avea experienta din Grecia, unde tatal ei, Constantin I, si fratele ei, Gheorghe II, fusesera fiecare detronat de cate doua ori.

Framantarile anului 1945 ii inspirasera ideea abdicarii, dupa cum dovedeste o nota din jurnalul generalului Schuyler (pe care, de altfel, autorul nu-l cunoaste).

O serie de marturii contemporane lipsesc, desi ar fi ajutat la intelegerea imprejurarilor: de pilda, memoriile ambasadorului italian Renato Bova-Scoppa sau insemnarile zilnice ale lui Burton Berry (editate de Cornelia Bodea). Ar mai fi fost de adaugat jurnalul lui von Hassell, care contine o pagina revelatoare pentru opozitia politica grupata in jurul familiei regale. Ulrich von Hassell, unul dintre conspiratorii de la 20 iulie 1944, care ar fi urmat sa devina ministru de Externe daca reusea atentatul contra lui Hitler, s-a oprit cateva zile la Bucuresti in 1942, unde regina i-a vorbit de contactele Palatului cu Gh. I. Bratianu si i s-a plans de Antonescu. Cel mai interesant este pasajul in care acelasi vizitator relateaza intalnirea sa cu von Killinger, fiind dezgustat de grosolania si brutalitatea diplomatului nazist.

Pentru cine a citit si prima carte a lui Ivor Porter, nu-i de mirare ca el povesteste la fel de antrenant si cand este cronicarul adolescentei regelui, si cand intra intr-un hatis de amanunte in legatura cu lovitura de stat din 1944. Criza dinastica din anii 1918-1925, care a fost un dezastru pentru monarhia romaneasca, este explicata clar si precis. Pentru lamentabila poveste Lambrino exista, in arhiva de la Versoix, scrisorile damei, din care se desprinde un caracter meschin si vulgar, si imi amintesc sa fi dat, tot acolo, peste brosura frantuzeasca in care ea isi reclama patetic drepturile.

Insemnarile reginei dezvaluie relatiile ei cu sotul sau si cu familia acestuia, care s-au deteriorat rapid, dar totodata oglindesc formarea tanarului care crestea departe de ea si la care sila de anturajul corupt si ipocrit a lasat cicatrici adanci: timid, taciturn, distant. A doua zi dupa rebeliunea legionara, despre care mama sa are cuvinte de oroare, ministrul britanic la Bucuresti nota, cu o premonitie remarcabila: “Intr-un viitor, candva, caracterul Majestatii Sale si contextul general ar putea dobandi o noua importanta”. Alt observator de la Foreign Office va fi de parere, in toamna 1944, ca “situatia interna din este precara, iar politicienii batrani par incapabili s-o stapaneasca. Regele Mihai este singura persoana care ar putea fi in stare sa duca inainte tara in cursul lunilor urmatoare si s-o salveze de anarhie sau comunism”. Din pacate, 23 august n-a reusit sa schimbe politica Angliei, care sustinea proiectul zonelor de influenta, concretizat prin acordul de la Moscova dintre Churchill si Stalin (respectat si de laburisti cand au venit la putere, la randul lor, in 1945).

Putine lucruri noi despre desfasurarea razboiului (cu referire la luarea Odessei ar fi trebuit macar mentionate aruncarea in aer a comandamentului si represaliile care au urmat). Desi evenimentele de la 23 august sunt minutios reconstituite, autorul nu releva contrazicerea dintre jurnalul lui Hudita si toate celelalte surse privitoare la venirea lui Maniu la Palat. Ce viata incepea atunci pentru romani se stie din amintirile Adrianei Georgescu (La inceput a fost sfarsitul, Humanitas, 1992, inca o carte absenta din bibliografia volumului de fata). In ce alta tara ar mai fi putut sergentul de garda de la legatia engleza sa se duca sa anunte: “Este la poarta domnul prim-ministru care cere azil politic!”. Intr-adevar, Radescu a fost adapostit doua luni in strada Jules Michelet, iar de la Londra se primisera indicatii sa li se acorde acelasi drept de azil regelui si reginei-mame! Dupa informatii care, cred, apar acum pentru prima oara, a existat chiar o incercare de a-l asasina pe rege, in iarna 1946.

De la un refugiu la altul

La episodul abdicarii, nu se confirma acea intalnire cu domnita Ileana pe drumul de intoarcere de la Bucuresti la Sinaia in seara de 30 decembrie. Spre deosebire de cele relatate de principesa in I Live Again, lui Ivor Porter i s-a povestit ca raporturile cu Habsburgii de la Bran erau mai degraba reci. E de-a dreptul uimitoare reactia printului Nicolae dupa 30 decembrie: ar fi vrut ca succesiunea la tron sa-i revina varului de la Sigmaringen! Exemple de nerealism si de rivalitati personale ar fi fost destule in istoria Comitetului National Roman, pe care autorul o rezuma cu discretie, aratand insa, cum se cuvenea, eforturile regelui de a-i pastra unitatea si caracterul democratic. Cand, in 1954, s-a organizat Assembly of Captive Nations, sub protectie americana, interesele romanesti au fost aparate cu vigoare de Ghita Ionescu, care avea sa ramana un prieten devotat si intelept al monarhului in exil.

Cititorul ii urmareste pe Mihai I si familia lui, tot mai numeroasa, de la un refugiu la altul. Ei isi regasesc rudele, care le sunt acum si vecini: regina Ena a Spaniei la Lausanne, Paul al Iugoslaviei la Pratolino. De la inceputul anilor ‘30 pana in 1979, regina Elena a avut Villa Sparta, in mijlocul livezilor de maslini, pe dealul insorit de la San Domenico, langa Fiesole. Inainte de a se stabili in Elvetia, familia regala a Romaniei a locuit in Anglia, din 1951 pana in 1956, fara a fi totusi oaspeti oficiali ai verilor lor, statut de care beneficia totusi, de peste 30 de ani, marea ducesa Xenia Alexandrovna, sora ultimului tar. Moartea subita a lui Carol II, in 1953, a lasat o mostenire pe care au acaparat-o parazitii ultimilor sai ani - asa s-a vandut, de catre d-na Urdareanu, manuscrisul jurnalului lui Carol, cu exceptia unui caiet care a aparut meteoric la un anticariat bucurestean. “Monsieur Michel” s-a angajat ca pilot de incercare si copiii sai au trait in conditii foarte modeste.

In tara, mai erau case, ca a generalului Mihail, la Sinaia, in care fotografia lui “Voda” era pe perete, nu ascunsa in sertar. Sarbatoarea nationala era 23 august, pentru care partidul comunist isi atribuia tot meritul, falsificandu-i sensul. Dupa multi ani de tacere, din 1986, Europa Libera i-a oferit regelui posibilitatea de a-si face auzita vocea. Daca nu ma insel, a fost initiativa lui Vlad Georgescu, care-mi marturisea in 1982 cat fusese de impresionat de primirea la Versoix, simpla si demna. “Noi, romanii”, spunea vocea aceea, pe care am ascultat-o iarasi in pragul lui 1990, cu o speranta noua si chiar cu incredere.

Dar un an mai tarziu, de Craciun, haituiala pe drumul Curtii de Arges, cu comunicate transmise la radio ca pentru prinderea unui ocnas evadat, a fost o infamie. Ne apropiem de ziua de azi si, pas cu pas, de-a lungul acestei perioade, Ivor Porter consemneaza dezamagiri dureroase sau, uneori, succese in confruntarea cu opinia publica si cu autoritatile (vizita de Pasti in 1992, recunoasterea cetateniei in 1997). Din 2001 Iliescu si-a revizuit atitudinea antimonarhica, pe care o declara el insusi “emotionala”, ba a urcat chiar dealul la Versoix. Hotararea de guvern din 2004 referitoare la despagubirea pentru domeniul regal Peles a fost, se stie, respinsa de catre Curtea Constitutionala sub presiunea PRM, si filmul se opreste deocamdata aici.

Daca volumul ar fi tradus in romaneste, asa cum ar merita, sunt unele greseli de corectat. Ele erau, poate, inevitabile pentru un strain, avand o cunostinta cateodata superficiala a realitatilor romanesti. Principatele erau deja Unite in 1866, Curtea de Arges nu e in Transilvania, M. Antonescu era doar omonim, nu “ruda departata” a lui Ion Antonescu, N. Iorga nu s-a oferit in septembrie 1940 ca regent pentru tanarul care-si incepea domnia. Armand Calinescu nu era moldovean. Presedintele Emil Constantinescu este profesor de geologie, nu “biolog”, iar manifestatiile de la 28-29 ianuarie 1990 au fost in Piata Victoriei - nu la Universitate. Tatal lui Petre Roman nu se numea Ionel, ci Valter. Resedinta lui Hitler era la Berchtesgaden, nu “Berchtesgarten”, iar Stana “Rocata” este bineinteles “Regala”. Totusi, nici una din aceste erori minore nu discrediteaza acest studiu constiincios si onest.

Mesajul pe care-l transmite n-are nimic din insistenta sau omisiunile voluntare ale unei opere de propaganda. Este expresia unui respect afectuos pentru o figura nobila si, fara indoiala, exemplara. Ideea cu care inchid cartea este ca un om nascut pentru a conduce aceasta tara i s-a consacrat cu un riguros sentiment al datoriei, asa cum altul s-ar fi calugarit. Romania n-a avut sansa de a-l pastra si, cand l-a regasit dupa mai bine de 40 de ani, nu mai era acelasi popor. Cei care l-au aclamat cu entuziasm in 1992 nu erau o armata, ci doar publicul unui spectacol grandios. Lui Mihai, de doua ori rege al Romaniei, doar istoria ii poate face dreptatea cu care contemporanii sai i-au ramas datori.

Michael of Romania. The King and the Country, Sutton Publishing, 2005, 328 p.

(Subtitlurile apartin redactiei)