Religie, politica si mit

 Sambata, 9 iunie, in cadrul salonului de carte  Bookfest, Editura Polirom a lansat volumul lui Andrei Oisteanu - Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu. Prezentam in continuare fragmente din aceasta lansare, la care au vorbit Andrei Cornea, Mihail Neamtu si autorul.

Polemici intelectuale

Andrei Cornea: Andrei Oisteanu ne-a obisnuit pana acum mai ales cu carti erudite, docte, de antropologie culturala si de imagologie - ma refer mai ales la volumul sau principal, Imaginea evreului in cultura romana. Fara a omite faptul ca include si astfel de texte erudite (legate de istoria religiilor, cum e cel despre bogomilism si dualism), interesul cartii de fata sta - mi se pare - mai mult in dimensiunea sa umana si, as zice, memorialistica. Sunt publicate aici, de pilda, scrisori ale lui Mircea Eliade catre Andrei Oisteanu, un interviu pe care autorul l-a luat in anii ‘80 lui Ioan Petru Culianu si care a aparut, in mod surprinzator pentru anii aceia, in Revista de istorie si teorie literara - un interviu interesant, in ziua de azi, mai putin poate prin continutul lui stiintific propriu-zis, cat prin contextul uman si situarea lui in timp si in spatiu. Astazi suntem atenti mai putin la teoriile lui Eliade si Culianu asa cum apar ele in acest text, cat la ceea ce aflam despre situarea contextuala a autorului in raport cu personajele sale - situare tipica. Revedem, cu alte cuvinte, conditia unui intelectual supus cenzurii din anii ‘80 din Romania comunista, in care calatoriile in strainatate reprezentau o problema dificila, uneori aproape de nesolutionat: cand primeai totusi un pasaport, nu-l primeai la timp; cand il primeai la timp si te si intorceai, erai urmarit de catre Securitate, ti se fixau intalniri putin agreabile cu anumiti tovarasi din randul "organelor", care se straduiau uneori sa te racoleze in structurile de informatori. Asta pentru ca ei sa poata sa-si continue activitatea de urmarire a unor personalitati de origine romana importante pe plan international, cum era Mircea Eliade.

Revenind la dialogul purtat cu I.P. Culianu, pe care Andrei Oisteanu il cunoaste in Olanda: aflam cu aceasta ocazie despre imensele dificultati pe care Andrei le avea pentru a publica un interviu pe care i-l luase lui Culianu, interviu legat de bogomilism si de prezenta dualismului, in general, in cultura romana populara. De unde veneau aceste dificultati? Din subiect - istoria religiilor? Nici pomeneala! Nu era un interviu care sa creeze probleme ideologice, care sa submineze cumva ideologia comunista. Era insa pur si simplu un interviu luat unei persoane care plecase definitiv din Romania. Crima serioasa! Persoanele care plecasera definitiv din Romania nu mai puteau aparea nicaieri, numele lor erau sterse din memoria oficiala, lucru despre care nu stiu cat de multi tineri, in zilele noastre, mai au vreo idee. Iata ca, printr-un concurs favorabil de imprejurari (sistemul era departe de a fi impenetrabil), acest interviu a aparut in 1986 si e acum reeditat.

Intalnim si multe alte relatari demne de atentie in aceasta carte, mai ales cand e vorba despre atitudinile politice ale celor doua personaje principale: Eliade si Culianu. Sunt texte mai noi ale lui Andrei Oisteanu, unele dintre ele aparute in revista 22, altele relatand discutii care au avut loc la sediul GDS cu diferite prilejuri. Asa bunaoara, sunt textele care documenteza o problematizare crescanda a relatiei dintre Culianu si Eliade: cu trecerea timpului, Culianu devenise tot mai constient de faptul ca Eliade ascundea ceva inavuabil din trecutul lui politic. Ce s-ar fi intamplat daca tanarul discipol n-ar fi fost asasinat? L-ar fi criticat deschis pe maestru? Intrebare fara raspuns, dar nu si fara un anumit sens.

Eseurile respective ale lui Oisteanu oglindesc si atitudinea unor intelectuali romani de la sfarsitul anilor ‘90-inceputul anilor 2000, atitudine adesea contradictorie si complexa. A fost nevoie de destul timp, de destule polemici amare si de sulite retorice frante, pentru ca sa se asume (cel putin la nivelul mainstream) o situatie deloc placuta: legionarismul lui Mircea Eliade. Andrei Oisteanu se intreaba daca aceasta implicare istorica si politica a avut relevanta in modul in care savantul a conceput istoria religiilor. Raspunde printr-un "nu" clar, polemizand sub acest raport cu autori precum Daniel Dubuisson, Alexandra Laignel-Lavastine, care au considerat ca in tipul de istorie a religiilor practicat de Eliade s-au filtrat si elemente importante din ideologia lui politica.

Asadar, prin volumul lui Andrei Oisteanu ne aflam pe terenul, intotdeauna accidentat, al polemicilor intelectuale. Iata de ce aceasta carte va fi citita cu extrem de mult interes si profit atat de catre publicul de acum, indiferent de generatia careia el ii apartine, cat si de catre cei care, peste ani, vor incerca sa scrie istoria intelectuala accidentata a acestei perioade.

Recuperarea temelor fundamentale

Mihail Neamtu: Este o onoare sa fi alaturi de Andrei Oisteanu, seniorul istoric al religiilor, care i-a insotit pe multi dintre cei tineri, pe acest drum al recuperarii temelor fundamentale de cercetare si reflectie sistematica in opera lui Mircea Eliade si I.P. Culianu.

Aceasta carte apare intr-un moment precis: centenarul Mircea Eliade. Suntem la 100 de ani dupa nasterea a probabil celui mai important savant roman cu recunoastere internationala, necontestat in tot ceea ce inseamna tesutul gandirii sale stiintifice. Inceputul de veac XXI marcheaza aceasta improspatare a exegezei romanesti la Mircea Eliade. Tot la Editura Polirom, in 2000, Eugen Ciurtin a editat volumul Zalmoxis, care grupa contributiile lui Eliade si ale congenerilor lui din anii 1938-1939 in domeniul istoriei religiilor. A fost incercarea aceea formidabila inaintea celui de-al doilea razboi mondial de lansare a acestei discipline in Romania. Dupa aceea, tot la inceputul anului 2000, asa cum si d-l Oisteanu semnaleaza in cartea sa, avem de a face cu o redescoperire mult mai serioasa a operelor lui Culianu si o exegeza omologabila din punct de vedere international: Sorin Antohi, Eduard Iricinschi si altii.

D-l Andrei Oisteanu va este cunoscut ca un fin observator si participant in viata culturala romaneasca. Eu l-am regasit intotdeauna cu bucurie, prin prisma acestui echilibru analitic si hermeneutic, pe care domnia sa l-a probat constant in ultimii 17 ani de cand libertatea expresiei este garantata. Domnia sa se ocupa atat de dimensiunea de savant a lui Eliade si Culianu, cat si de aspectul implicarii civice, de unde si titlul Religie, politica si mit. Acesti oameni, care aveau toate motivele sa se detaseze la un moment dat de tot ceea ce inseamna marginalitatea dezbaterilor romanesti, nu au facut-o. Nici unul dintre ei nu pare sa fi fost "vindecat" de aceasta obsesie a unei intoarceri sub o forma sau alta. Lui Culianu si lui Eliade nu le-a reusit intoarcerea in tara intr-o forma fizica, ci doar sub forma cartilor. Dar fie de la New York, fie de la Chicago au incercat sa scrie, au incercat sa miste lucrurile in acesta tara, care era condamnata unei inertii istorice fara precedent, si d-l Oisteanu se ocupa de tot ceea ce inseamna aspectul provocator al gandirii lor politice, mai ales in cazul lui I. P. Culianu. Nu exista nici un subiect important din dezbaterile care l-au animat pe Culianu mai ales la inceputul anilor ‘90 care sa nu fie amintit in aceasta carte. Pe de alta parte, dincolo de aceasta textura publicistica, d-l Oisteanu se ocupa si de lucruri si mai putin frecventate astazi si care, oricum, cer mult mai multa rabdare din partea dvs., a cititorilor. In ultima parte a cartii, d-l Oisteanu abordeaza tematica dualismului religios in Europa de Est si, in sfarsit, intr-un text exceptional despre Culianu si psihanodia, il regasim pe d-l Oisteanu intr-o incercare de exegeza pe tema calatoriilor in lumea de dincolo. Prin urmare, orice cititor interesat atat de dimensiunea publica a acestor carturari, cat si de dimensiunea stiintifica nu pot rata aceasta carte.

Istoria religiilor - "nefericita noastra disciplina"

Andrei Oisteanu:  Religie,  politica si mit este o carte aparuta cu ocazia centenarului lui Mircea Eliade si la 16 ani de la asasinarea lui Culianu. Ea are o tenta aniversara, dar nu si festivista. Am incercat sa evit un tip de abordare apologetica pentru a nu pune inca o lespede peste mormintele lor, pentru a nu-i mumifica si pentru a-i prezenta cat de cat vii, in modul in care si-au asumat destinul. Sunt convins ca Eliade insusi nu ar fi fost de acord cu o abordare apologetica. Atunci cand Culianu a scris monografia Mircea Eliade, in 1977, si i-a trimis maestrului dactilograma, acesta a citit-o si i-a scris o scrisoare discipolului, in care spunea: "Mi-a placut intai si-ntai pentru ca, desi te stiu «eliadian», n-ai cazut in pacatul hagiografiei (asa cum am facut eu, in Introducerea la editia Hasdeu, in 1936)".

Ca atare, nu am evitat sa abordez in volum subiecte controversate sau mai putin discutate: apropierea de miscarea legionara a lui Mircea Eliade; experientele narcotice pe care le-a trait in India si Portugalia; relatia lui Eliade cu miscarea hippie in anii ‘60-’70; polemicile politice, dar si stiintifice cu I.P. Culianu; despartirea lui Culianu de contra-modelul politic reprezentat de maestru; relatia Securitatii cu cei doi savanti; implicarea lui Culianu in politica in ultimii ani ai comunismului si in primii ani ai postcomunismului; in fine, asasinarea lui Culianu in mai 1991. Titlul cartii are cuvantul "politic" in mijloc, rastignit intre "religie" si "mit". Mi s-a parut potrivit sa pun in inima titlului acest termen, pentru ca el da masura perspectivei mele in aceasta carte asupra destinelor celor doi. E extrem de interesant modul in care politicul si istoricul au irupt brutal, in moduri diferite, in destinele lui Culianu si Eliade. Mircea Eliade a teoretizat conceptul de "teroare a istoriei" si pe cel de "boicotare a istoriei". Viata lui a fost marcata de politic in mod transant, asa cum moartea lui Culianu a fost marcata de politic in mod transant.

Ultimul text din aceasta carte se intituleaza Istoria istoriei religiilor in Romania si, intr-o forma prescurtata, l-am prezentat la deschiderea Congresului European de Istorie a Religiilor, desfasurat in Bucuresti in septembrie 2006. In Romania, istoria religiilor este un mare edificiu baroc, cu etaje construite in stiluri diferite, in epoci diferite. O constructie cu stalpi de lut (din punct de vedere institutional). Un edificiu care se mentine totusi in picioare, sprijinindu-se pe cativa piloni de rezistenta importanti, dintre care trei sunt Gaster, Eliade si Culianu. La sfarsitul congresului international, echipa care a organizat si a gestionat desfasurarea lui a declarat ca, daca nu va avea urmari, congresul se va dovedi cvasi-inutil. Urmarile la care ne gandeam erau legate, in principal, de infiintarea unei catedre de istorie a religiilor la Universitatea din Bucuresti, lucru care nu pare a fi fezabil acum. Apoi, un follow-up editorial (publicarea catorva volume cu actele congresului), proiect care este realizabil chiar la Editura Polirom. Si, in fine, o continuare academica, in sensul realizarii unui Institut de Istorie a Religiilor, la care au visat Eliade si Culianu. De curand, Academia Romana a acceptat infiintarea Institutului de Istorie a Religiilor sub auspiciile sale, urmand ca guvernul sa semneze si el o hotarare in acest sens. Ma gandesc cu speranta la viitorul apropiat, avand in vedere faptul ca o generatie noua de tineri istorici ai religiilor s-a nascut si creeaza noile institutii ale disciplinei. As vrea sa-i numesc aici pe Eugen Ciurtin, Mihail Neamtu, Mihaela Timus, Bogdan Tataru-Cazaban si alti cativa tineri cercetatori care duc mai departe "nefericita noastra disciplina", cum numea Eliade istoria religiilor intr-o scrisoare adresata lui Culianu.

A consemnat Razvan Braileanu