Pe aceeași temă
Albert Londres a fost unul dintre cei mai mari reporteri ai presei franceze din prima jumătate a secolului trecut. S-a născut la 1 noiembrie 1884 în cochetul oraş, devenit celebru, Vichy. Tatăl său plecase din departamentul gascon Haute-Garonne. Patronimul său a fost iniţial Loundres de la un termen basc ce desemnează zonele umede sau mlaştini. Ulterior, ziaristul şi l-a schimbat în forma care l-a făcut cunoscut. Prima mare lovitură avea s-o dea la începutul Primului Război Mondial, când, în calitate de corespondent de război, a fost trimis să relateze confruntările din zona oraşului Reims, descriind incendierea celebrei catedrale din 19 septembrie 1914 de către un bombardament de artilerie german. Reportajul său, apărut după două zile, avea să anunţe un mare ziarist de investigaţie, punând jaloanele unei cariere extraordinare, a cărei principală calitate a fost tocmai prezenţa curajului. Curaj de a se strecura în locurile cele mai inospitaliere, exotice și ciudate, în căutarea adevărului. El este cel care s-a strecurat și în Rusia Sovietică, pe cale să se nască, „citind-o” perfect, cu un fler extraordinar, scriind câteva reportaje devastatoare despre bolșevicii de la începutul anilor 1920. A ajuns la Petrograd. „Câţi cobai nu a sacrificat Pasteur pentru a descoperi serul lui? Chestia asta nu i-o mai reproşează nimeni azi, nu-i aşa? Cobaii lui Lenin sunt oamenii. Deja a omorât sute de mii. Formula nu este încă pusă la punct. Dar într-o țară mare, precum Rusia, numărul nu contează...”1. Albert Londres s-a interesat spre finalul vieții sale și de soarta evreilor din Europa, înaintea Holocaustului, realizând o adevărată radiografie în mișcare. În 1930 i-a apărut volumul „Le Juif errant est arrivé”2. Interesant este că marele reporter francez a vizitat, printre alte orașe europene, și comunitățile de evrei din România Mare (care și ele aveau să fie decimate de Holocaust), din orașele Oradea Mare, Chișinău și Cernăuți (vom reveni asupra acestui subiect).
Londres a murit în condiţii obscure în timpul incendiului pachebotului Georges Phillippar în 1932. Vasul îl aducea din China înapoi în Franţa. Se pare că descoperise un subiect sensibil, care implica imixtiuni bolşevice în China. În continuare se pune problema dacă nu a fost cumva victima unui atentat organizat de serviciile secrete sovietice. Cele scrise în China au ars în timpul incendiului navei. În amintirea sa a fost creat un premiu care-i poartă numele, acordat celor mai interesante reportaje scrise în limba franceză (deci laureații nu trebuie să fie neapărat francezi). Prima decernare a avut loc la un an de la moartea sa misterioasă, în 1933. Din 1985, premiul a fost împărțit în trei categorii: premiul pentru presa scrisă, pentru cartea de reportaj și pentru audiovizual. În anul 2020, premiul pentru presă scrisă i-a revenit lui Allan Kaval, ziarist la Le Monde, pentru reportajele sale din Siria. Aici ar fi petrecut mai mult timp într-o închisoare administrată de forțele kurde, unde se află în detenție ultimii adepți fanatici ai ISIS.
Volumul „Pecheurs des perles” a apărut în anul 1931, fiind penultimul din timpul vieții sale, reeditat de mai multe ori, în care Albert Londres descrie lunga călătorie întreprinsă probabil în anul precedent, în 1930, către Bahrein, în căutarea perlelor care împodobeau gâtul alb al europencelor. Un fel de drum invers, asta a dorit Londres să întreprindă, de la cumpărătorul final către scoicile de pe fundul Mării Roșii sau Golfului Persic. Și a reușit. Aventura și-a început-o în Egipt, unde a fost vaccinat împotriva holerei, febrei tifoide etc. Apoi a plecat spre coastele de la Marea Roșie ale tânărului regat independent al Arabiei lui Ibn-Saud. Albert Londres descrie fidel și necruțător wahabismul pe care l-a întâlnit aici, precum și regimul extrem de intolerant impus de unificatorul peninsulei, Ibn-Saud, strămoșul actualei dinastii care conduce cu mână de fier Arabia Saudită și care nu ezită să ucidă ziariști incomozi chiar și în străinătate, în propriile consulate. „Suveranii, în general, domnesc în numele fericirii temporare a poporului lor sau măcar nu îndrăznesc să creadă altceva. Ibn-Saud nu se preocupă de corpurile supușilor săi, doar de sufletul lor. Domnește în numele virtuții, pentru a-i constrânge la fericirea de dincolo de mormânt.”
Interesant e că, după ce observase nașterea totalitarului regim sovietic, șansa (sau curiozitatea sa) a făcut să poată observa și germenii celui de-al treilea totalitarism al secolului trecut, islamismul. „Sunt republici care recunosc dreptul omului la libertate, wahabismul nu-i recunoaște decât dreptul la sfințenie.” Ironizează în stilul său vitriolant așa-zisul turneu european pe care Ibn-Saud, creația colonelului Lawrence, care a folosit triburile arabe din deșert pentru a lovi în otomani, era cât pe ce să-l întreprindă. În ultimul moment a declinat această aventură, căci spectacolul Europei destrăbălate era mult prea greu de îndurat, cu „femei care se plimbă cu bărbați; fii fumând în fața taților; gardieni care asigură siguranța publică arătând bastoanele unor mașini în loc să le aplice pe spinările domnilor care nu merg la rugăciune; hoți care încă aveau mâini, plantații de viță-de-vie care creșteau pe barba Domnului, bărbați care strângeau în brațe în timpul dansului femei aproape goale. Atât de multe viziuni imposibil de îndurat!”. Să nu uităm ce știre de senzație a fost când relativ recent o primă femeie saudită a reușit să obțină permisul de conducere auto!
Cu chiu, cu vai, a ajuns în insulele Farsans, care aparțin acum Arabiei Saudite, unde își începe lunga lui observare a fenomenului pescuitului perlelor. Urcă la bordul unei ambarcațiuni cu vele, în care erau îmbarcați aproximativ patruzeci de pescari-scufundători atât arabi, cât și somalezi sau sudanezi. Cum se proceda? Întâi se arunca o funie de al cărei capăt era legat un plumb greu și care servea pentru a-i ghida pe temerarii scufundători, care trebuiau să ajungă la fundul mării, la o adâncime de opt metri. O altă funie avea prevăzute la capăt niște coșuri, unde scufundătorii depuneau scoicile. Recordul statului sub apă era de două minute. Evident că nu exista nici urmă de echipament de protecție sau de respirare, de aceea această meserie era extrem de periculoasă, iar cei care din sărăcie o apucau pe această cale nu trăiau prea mult. Unii erau atacați de rechini, alții aveau timpanele sparte din cauza presiunii apei sau rămâneau orbi. Acești ghinioniști erau plătiți foarte prost, căci captura (și implicit perlele) revenea proprietarului ambarcațiunii (numită sambuk).
În portul Hodeidah (Al-Hudeydah, în arabă) de pe coasta vestică yemenită, remarca cu stupefacție cum toți locuitorii mestecau frunze de kat, arborele crescând pe platourile înalte ale Arabiei, semănând cu frunza de lămâi. Katul ar fi un drog ușor, precum hașișul sau opiumul. „La prânz, orice muncă încetează și începe ziua katului, care durează până la miezul nopții. Toată lumea mănâncă frunze de kat – săracii, paria, bogații, prinții, regele. Șeful familiei distribuie de dimineața kat soțiilor și copiilor. Yemeniții spun despre kat că este hrana sfinților. De douăzeci de ani de când Malamer, sirianul care este protejat francez, trăiește în Yemen, nu a întâlnit decât o singură persoană care nu mesteca frunze de kat. Una singură din două milioane. Atunci când, din întâmplare, caravana care aduce kat în oraș, în fiecare zi, întârzie sau este oprită din drum, locuitorii din Hodeidah devin furioși. Aleargă, își sprijină frunțile de ziduri, vomită. În vremuri normale, toți ar râde în hohote.”
Londres a făcut o vizită prințului care administra zona în fostul local al Poștei otomane, pe care yemeniții au desființat-o, căci nu se gândeau că cineva ar putea să se afle în trecere prin acel colț uitat de umanitate. „Yemeniții au oroare de englezi pentru că aceștia au prostul obicei să le trimită obuze. Au flirtat cu italienii, iar sovieticii le-au trimis flori, deci nu au încredere nici în ei. În schimb, nu au nimic cu francezii, pentru că noi nu le-am cerut nimic. În Yemen, titlul de francez este chiar o recomandare, probabil ultima țară din lume unde se întâmplă asta.” Londres dorea să traverseze Yemenul pentru a ajunge la Aden, cu destinația insulele Bahrein, din Golful Persic, unde se afla cea mai mare concentrare de pescari de perle. Curiosul reporter francez a făcut o mică escală, ajungând în Djibouti, care pe atunci era colonie franceză și se bucura de elementele esențiale ale civilizației europene (hotel, duș, ventilator, vin rece). Francezii și-au dat seama de poziția strategică a acestor stânci care aveau o radă adâncă, pe care le-au transformat într-o colonie-model. Administrația franceză a încurajat trei sute de familii de pescari din regiune să se stabilească în orașul-port. Și acestea se ocupau cu pescuitul de perle. Însă căldura era teribilă. Între 1897 și 1917, francezii au construit o cale ferată între această colonie franceză și Addis Abeba, capitala Imperiului Abisinian, Djibouti fiind principala poartă de intrare a comerțului spre Abisinia (care nici acum nu are ieșire la Marea Roșie).
După mai multe peripeții, Albert Londres și interpretul său Ibrahim au ajuns și în Bahrein, la bordul unui cargo german. Aici reporterul francez observă viața deosebit de grea pe care o aveau cei 14.000 de pescari, care erau exploatați crunt de proprietarii vaselor de pescuit și care vindeau perlele pescuite de primii, de pe fundul mării, la opt metri adâncime. „Meseria de scufundător distruge omul. Nici cel mai bine făcuți nu rezistă mult. Înghesuiți în cocioabe, dorm unii în alții timp de trei luni, mănâncă pește și curmale (..) Toți suferă de probleme la urechi. Perforarea timpanului este aproape generală. De altfel, ei așteaptă cu nerăbdare acest eveniment. Atât timp cât nu sunt surzi, nu sunt considerați scufundători de clasă.” Albert Londres s-a înapoiat în Europa prin Irak, în perioada interbelică era administrat de britanici. Bahreinul de acum nu mai seamănă deloc cu cel observat de Albert Londres, pentru că între timp s-a descoperit petrolul. Chiar dacă mica țară nu are rezervele vecinilor săi saudiți, de care sunt legați printr-un pod de 25 de kilometri, având o populație mică, de aproximativ un milion și jumătate de oameni, a putut să se dezvolte masiv. Din 1820 până în 1971, Bahreinul ar fi fost ocupat de britanici, având în vedere poziția sa strategică din Golful Persic. În momentul de față, găzduiește Flota a 5-a americană, iar regimul pare a fi unul relativ moderat, față de dictaturile din zonă. //
1. Albert Londres Dans la Russie des Soviets, Arléa, Paris, pag. 36-37
2. La Albin Michel
Albert Londres, 1884-1932
