Pe aceeași temă
Sub un titlu cam romantios,Varul Alexandru si alte povesti adevarate*, cartea lui Adrian Oprescu sta cu un picior in rai si cu altul in iad. Scene din copilarie si ani de puscarie supravietuiesc cu o amprenta extraordinara in memoria neliteraturizata a autorului. Doua taramuri intre care drumul se developeaza instantaneu: Campia Olteniei, la Caracal, revazuta dupa saizeci de ani - o intindere fara culoare, de vagi culturi agricole rebutate, bantuita de stoluri de pungi de plastic manate de vant. Soseaua despica peisajul precum cutitul ascutit o piele intinsa. Toate acestea au luat locul, povesteste autorul, unui tinut feeric, in care campul verde era presarat de pomi cat vezi cu ochii, era strabatut de poteci intortocheate si drumuri de care, cu fantani asezate la indemana drumetilor. Geometria relaxata a delimitarilor de proprietati se facea cu mici liziere de pomi sau arbusti. Pe scurt, la Caracal, Campia Olteniei era un pamant , iubit si imbogatit de prezenta oamenilor, "o incapere mobilata cu gust pe langa o hala pustie si cu geamurile sparte" - ne lamureste comparatia lui Adrian Oprescu.
Capatul din rai e satul Cezieni, cu verile copilariei mici petrecute in casa bunicilor. La celalalt capat, iadul Canalului. Adrian Oprescu a fost arestat la 20 de ani, pentru ca ar fi vorbit, intre colegii de liceu, impotriva comunistilor. Dupa doi ani la Poarta Alba a urmat domiciliul fortat, caruia i s-a sustras, pierzandu-si ani de zile urma si muncind ca porcar, zilier si asa mai departe. A plecat din tara in 1974 si si-a continuat, in strainatate, studiile universitare - la vremea arestarii era in anul intai de facultate. Anticomunismul sau e astazi ireductibil, dar nevisceral. Asanarea o face un simt moral lamurit de timpuriu, in imprejurari dramatice. Intre lectiile de viata campestra primite la 7 ani de la bunicul din Cezieni si cele de supravietuire, pe care singur si le preda in lagarul de la Poarta Alba, e o linie perfect dreapta, o epúra a simtului etic, ce nu mai are nevoie de dezvoltari teoretice.
Toate, in partea de acartii lui Adrian Oprescu, vorbesc despre o lume bine tocmita, disparuta in irepetabil. Copilaria la Cezieni ar putea fi doar tabloul retusat in scop literar al varstei de aur. Dar nu avem de-a face cu un scriitor in adevaratul sens al cuvantului (ne-o spune Gabriel Liiceanu in prefata, atat ca editor, cat si ca... var al autorului). De aceea, n-am putea explica minutia eficienta a descrierilor, enorma bogatie a detaliilor privind traiul la tara. Gesturi, imagini, denumiri de unelte, recompunerea unui sofisticat calendar al treburilor de fiecare zi - toate inregistrate doar intre 5 si 7 ani, in verile tandrei complicitati cu bunicul. , si nu mai tarziu, fiindca, aflam din carte, ulterior bunicul cade grav bolnav si pleaca pentru totdeauna de la mosie. Gasim, de pilda, inventarul atelajelor gospodariei de mic boiernas de Caracal: caruta, sareta, faetonul, docarul, trasura si sania, fiecare cu intrebuintare precisa, in functie de imprejurari. Putem pricepe cu ce solutii simple se obtinea confortul domestic: era urcata in pod prin pompare manuala intr-un bazin captusit cu trestie, ca sa nu inghete iarna; - o veritabila camera frigorifica in arsita campiei, unde gheata rezista misterios, asezata in straturi alternative cu fan, totul ascuns intr-o capita; din lemn, imbatabila, construita de mesterii italieni care ridicasera conacul; arhitectura casei - o alta minune ca si irepetabila - face inteligibil un univers imbibat de , facut sa dainuie, atat de diferit de incropelile cu care suntem azi obisnuiti. Ritualul sofisticat al albinaritului, pe care copilul il urmarise avid, la 6-7 ani, ca pe dovada suprema a atotputerniciei unui bunic desavarsit, face in carte pagini extraordinare. La fel, spectacolul dresarii cailor din gospodarie, "la coarda" intr-un mic manej, nu pentru concurs, ci pentru a face din ei membri perfect "" ai unei familii care nu traia nimic la intamplare.
Daca si caii primeau educatie, apoi cea a copiilor se facea cu o imaginatie de zile mari. Doi pusti de 10 si 13 ani, care-si iau nasul la purtare si nu respecta regulile casei (dejunul la ora fixa, de pilda), sunt adusi pe calea cea buna cu nuiaua subtila a ridicolului: intarziati din nou la scalda pana la asfintit, baietii gasesc casa pustie, camarile incuiate, nimic de imbucat. Descurcareti, ajung in bucatarie prin pod si-si potolesc foamea dintr-o uriasa mamaliga cam gruntoasa, intinsa in sare si ceapa. Doar ca mamaliga era... pentru caini, framantata cu laturi de la vase - sau cel putin asa li se spune, spre hazul inadins prelungit al familiei. O replica inocenta la Creanga.
Minunata carte a lui Adrian Oprescu e scrisa din preaplinul amintirilor, fara nicio ambitie scriitoriceasca, fara morala adaugata. Simplitatea si linistea echilibranta a privirii "de sus" exclud orice posibile umori, mai ales in partea a doua, rezervata experientei de detinut politic.
Cei doi ani din viata acestui Ivan Denisovici autohton spun parca mai mult despre solidaritate si demnitate decat despre suferinta, tradare, marsavie si crima. Mai multe sunt povestile despre puterea binelui decat cele despre desfigurarea prin rau. Scenele si portretele au o nobila sobrietate, fara patetisme, fara ingrosari, fara resentimente. Verdictele morale cad sec, bunii la buni, raii la rai. Singura tristetea nu poate fi neutralizata, caci viata lui Adrian Oprescu, la fel ca a altor detinuti politici, a fost definitiv strambata din drumul ei.
Istoriile de la Poarta Alba sunt, ca si la alti memorialisti ai spatiului concentrationar, galerii duble de portrete. Deoparte victimele, de cealalta calaii. Intre victime, ca si intre paznicii lor, aceeasi impartire in alb si negru - nevoie irepresibila de a recupera, cel putin asa, repere si contururi nete. Amprenta incofundabila a memorialisticii de inchisoare, valoarea detaliului e incomparabila. Cititorul nu va putea abandona usor impresia catorva scene, aparent banale: alergarea detinutilor scheletici si deshidratati, cu talpile umflate, nemaiincapand in bocanci, pe campul plin de spini care ducea la Poarta Alba; deambularea nocturna, neverosimila prin celula de 6 metri patrati, de groaza plosnitelor; oroarea mizeriei fizice, mai ales a mucegaiului impregnat in carnea detinutului; sinuciderile in public, cand detinutul se catara, pur si simplu, pe gardul de sarma, strigand sodatilor din miradoare: ", ba, ca de-aia am venit" - si soldatii trageau!
Jubilatia inteligentei exersate in grup apare la Adrian Oprescu atat sub forma - deja cunoscuta din alte amintiri de inchisoare - a lectiilor de cultura generala, pana la construirea micilor minuni de tehnica artizanala. Balanta de cantarit feliile de paine era un exercitiu democratic benevol, care asigura fiecaruia sansa unui dumicat in plus la un moment dat. "detinutului", un dispozitiv imposibil de rezumat, dar bazat pe stocarea principiului activ al focului, ocupa doua pagini nemaipomenite, cu iz de Jules Verne. Nu lipsesc nici punctele de irumpere a revelatiei, fara de care, se pare, detinutul politic nu a rezistat niciodata: un cioroi poreclit Gogu viziteaza celularul si imblanzeste instantaneu pe unul dintre gardieni.
Scena de neuitat este insa perindarea tacuta, reculeasa, a unui detasament intreg de "" ca sa contemple, pret de cateva clipe, somnul unui copil de trei ani.
Varul Alexandru si alte povesti adevarate se citeste cu sufletul la gura si nu se uita usor. Exista un apel permanent, subiacent, la frumusete, chiar si in paginile rezervate ororii. Judecata e , si nu explicita. Cum pagini dispensabile sunt foarte putine in volum (as pune aici epilogul intitulat bio), editorul e deja exonerat de "vina" de a fi varul de sange al autorului. Adrian Oprescu a facut ce trebuia scotand la iveala aceste amintiri.
*Adrian Oprescu, Alexandru si alte povesti adevarate, 2008, 362 pag., cu prefata de Gabriel Liiceanu
