Revenirea lui Nae Caranfil, dupa cinci ani de tacere

Atunci cand se vorbeste despre "Noua generatie" din cinematograful romanesc de azi, Nae Caranfil nu e inclus in ea. Asta pentru ca el a debutat in prima jumatate a anilor 1990 (mai exact in 1994, cu È pericoloso sporgersi), deci cu cativa ani inainte de 2001-2002, cand au debutat reprezentantii acestei generatii.

 Nae Caranfil e, cu siguranta, cel mai marcant debut al anilor ’90 si unul dintre putinii care au continuat la fel de remarcabil pe cat au inceput. Restul e tacere e al cincilea film al regizorului si al doilea film de epoca din cariera sa, realizat la un interval de cinci ani de la precedentul film.

 Dupa debutul din 1994, Nae Caranfil realizeaza Asphalt tango in 1996, apoi o coproductie franco-italo-belgiana (Dolce far niente, 1998), nedifuzata in salile din Romania. Apoi revine in tara si realizeaza Filantropica, in 2002, film care, impreuna cu Asphalt tango, il va impune ca pe unul dintre cei mai importanti cineasti romani contemporani.

 Filmele lui Nae Caranfil stau sub semnul umorului. Comicul marcheaza creatia regizorului mai mult decat orice altceva. E un umor foarte inteligent in filmele lui, extrem de acid, rafinat, mult diferit de umorul fie grobian-vulgar gen A doua cadere a Constantinopolului (Mircea Muresan), fie incrancenat-isteric gen Senatorul melcilor sau Patul conjugal (Mircea Daneliuc). Daca ar fi sa clasam filmele lui Nae Caranfil in functie de umor, Asphalt tango si Filantropica vin in frunte, fiind cele mai "imbibate" cu umor, urmate de È pericoloso sporgersi.

 Chiar si-ntr-un film de epoca, asa cum e Restul e tacere, Nae Caranfil nu scapa ocazia sa introduca un umor aproape subliminal, greu sesizabil in mod direct, dar perceput la nivelul interpretarilor, al situatiilor si mai ales al optiunii pentru distribuirea lui Marius Florea Vizante in rolul principal al lui Grig Brezianu.

 Filmul e, inainte de toate, o declaratie de dragoste pe care Nae Caranfil o face artei a saptea prin formula unui film in film sau, mai corect, unui film despre film. Pe scurt, e vorba despre inceputurile cinematografiei romanesti - realizarea primului lung-metraj romanesc de fictiune, Independenta Romaniei (1912), de Aristide Demetriade. Pelicula incearca, la randul ei, sa recreeze evenimentele cele mai importante ale Razboiului de Independenta din 1877-1878, fiind ea insasi un film de epoca. Nae Caranfil urmareste, in Restul e tacere, dificultatile intampinate de Grigore Brezianu (cel care a avut ideea realizarii Independentei Romaniei si care ar fi trebuit sa semneze la final regia filmului) in demararea si continuarea proiectului sau. De multe ori, actiunea principala e doar un pretext pentru o analiza mai aprofundata a mediului artistic din Romania antebelica si pentru privirea plina de umor si nostalgie asupra inceputurilor vietii cinematografice romanesti, cu toate prejudecatile care inca planau asupra unei arte ce facea, in acea epoca, primii pasi. De asemenea, Nae Caranfil nu ezita sa aduca pe ecran un ton acid-amar atunci cand vorbeste de inselatorie si obiceiuri meschine printre artisti si producatori.

 In ciuda lungimii excesive (2h20), filmul are un ritm relativ sustinut. Exista scene care ar fi putut fi mai scurte, dar pe ansamblu te tine, nu te plictiseste. Desi umorul nu lipseste din Restul e tacere, el e totusi mult mai diluat decat la Asphalt tango, Filantropica si chiar È pericoloso sporgersi, iar acesta e oarecum lucrul la care nu te asteptai. Caci, atunci cand te gandesti la filmele lui Nae Caranfil, te gandesti mai ales la umorul "marca Nae Caranfil". Astfel, Restul e tacere e un film mai "cuminte", mai "asezat" decat precedentele, poate chiar pe undeva mai putin incitant.

Interpretarile sunt OK. Numeroase, asa cum e nevoie la un film de asemenea anvergura, cu rolul lui Marius Florea Vizante foarte bun, iar celelalte onorabile, fiecare bine pus in rol (Ovidiu Niculescu, Mirela Zeta, Silviu Biris, Vlad Zamfirescu…).

 Filmul in sine este unul dintre cele mai bune din cinematografia romaneasca din ultima vreme si, chiar daca nu la nivelul unora ca Asphalt tango sau Filantropica, oricum e unul extrem de onorabil din filmografia lui Nae Caranfil. E o pelicula ce continua seria filmelor bune din Romania ultimilor 3-4 ani si care adancesc prapastia dintre cele doua categorii diametral opuse: peliculele bune si foarte bune, pe de o parte, si cele rusinos de proaste, pe de alta parte.

 Ar mai trebui sa mentionez ca filmul a fost proiectat prima data anul trecut, la TIFF, si ca a fost selectionat in competitia oficiala la Locarno, tot anul trecut.