Pe aceeași temă
În nr. 14-15, atrag atenția două consistente dosare tematice care discută arta performance în Europa de Est (coordonatoare Ileana Pintilie) şi Timişoara Art Encounters, prima bienală de arte vizuale contemporane din orașul de pe Bega (coordonatoare Sorina Jecza). Sub nume precum happening, artă procesuală/performativă, artă situațională/contextuală, acționism sau artă corporală/body art, performance-ul rămâne, din anii 1960, când a izbucnit, și până azi, poate forma cea mai directă, mai incisivă și mai tranșantă de expresie artistică a ultimelor decenii. Situat la intersecția dintre vizual, discursiv și teatral, implicând artistul în întregimea ființei lui fizice și psihice, puse în joc în fața publicului și împreună cu el, performance-ul nu și-a epuizat resursele nici în contextul ultimilor ani. Dosarul din ARTA demonstrează în plus și dimensiunea de emancipare politică pe care performance-ul a avut-o în țările din Europa de Est comunistă, fascinația și teama pe care regimurile totalitare au dezvoltat-o față de această formă provocatoare de nonconformism social și artistic.
În nr. 16-17, alte două dosare tematice interesante atrag atenția: Arta sticlei (coordonatoare Aurelia Mocanu) și Bienala de la Veneția (coordonatoare Daria Ghiu). După dosarul dedicat ceramicii contemporane în nr. 13, ARTA se ocupă aici de o altă artă a focului, sticla. Aflată și ea într-un proces rapid de emancipare de sub eticheta de artă „decorativă“ și aplicată, arta sticlei se îndreaptă spectaculos în ultimii ani spre ipostaze majore, precum sculpturalul, monumentalul, instalația sau ambientalul. În dosarul despre Bienala de la Veneția, sunt comentate cele două participări românești la Bienală: Darwin’s Room de pictorul Adrian Ghenie, la Pavilionul României, și expoziția de grup Inventând adevărul. Despre realitate și ficțiune, la Noua Galerie a ICR Veneția, care i-a propus pe artiștii Michele Bressan, Carmen Dobre-Hametner, Alex Mirutziu, Lea Rasovszky, Ștefan Sava, Larisa Sitar. Concluzia dosarului e încurajatoare: existența a două proiecte „naționale“ creează posibilitatea unei (re)prezentări duale, cu o perspectivă extinsă și mai nuanțată asupra a ceea ce poate însemna arta contemporană românească „care contează“ internațional.
