Revoluţia văzută dinspre margine

La un an după Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, noul volum „ego-grafic“ coordonat de ieşenii Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici vede lumina tiparului înaintea aniversării a două decenii de la ceea ce unii numesc revoluţia, iar alţii - evenimentele din decembrie 1989. Sub aspect documentar, microistoriile din Strada Revoluţiei... aduc puţine date semnificative. Altminteri, toate elementele cunoscute sunt aici: eliberare, tragism, iluzii, dezinformare, entuziasm subit al mediilor occidentale rapid spulberat de revelaţia loviturii de stat, de reîncărcarea fesenistă a aparatului comunist şi de şocul mineriadelor.

Din păcate, distanţa faţă de „evenimente“ se traduce adesea prin badinaj literaturizant, convenţionalism al evocării sau discursuri retrospective prodomo. Ca şi în precedenta culegere, selecţia are o relevanţă aproximativă: cei 20 de participanţi sunt scriitori, artişti, traducători, coregrafi, oameni de televiziune din cercul de cunoscuţi ai coordonatorilor. Unii fie nu prea au ce povesti despre revoluţie, mulţumindu-se să evoce, patetic, ce au simţit „înainte“ şi „după“ (Cristina Ţopescu), fie preferă să „eseizeze“ despre chestiuni colaterale, cum ar fi deziluziile politice postcomuniste (v. Liviu Antonesei, Aceşti idioţi care ne guvernează. Twenty Years After). Alţii (George Aescht, Norman Manea, Andrei Şerban, Matei Vişniec şi Gigi Căciuleanu) erau deja, la acea dată, expatriaţi în Occident. Doar doi dintre ei (Vişniec şi Căciuleanu) au realmente ce relata, aflaţi în miezul evenimentelor (ca şi traducătorul Jan Wilem Bos, fost lector de neerlandeză la Bucureşti şi participant direct la acţiunile anticeauşiste ale emigraţiei române din Olanda, v. Revoluţia la 2.000 de kilometri distanţă).

În schimb, vagile amintiri „la temă“ ale celorlalţi se întind pe maximum o pagină, prinse între digresiuni biografice, speculative sau analitice. E şi cazul matematicianului Solomon Marcus, ale cărui consideraţii panoramice (Între 1944 şi 1989), pline de bun-simţ şi incitante sub raportul speculaţiei intelectuale, abia prind filmul evenimentelor revoluţionare de la fereastra blocului din Strada Sfinţii Voievozi. Pigmentat cu consideraţii sarcastice asupra tipurilor de poeţi dintr-o epocă în care Poezia era regina balului, textul Magdei Cârneci este şi el axat pe o singură „situaţie“, semnificativ desprinsă din desfăşurarea revoluţiei: cum şi de ce nu a putut ţine autoarea Poemelor politice un discurs în faţa mulţimii, preferând, din timiditate sau dezgust, să se estompeze în penumbră (Un popor de poeţi)... Mult mai epică, „mărturia tulburătoare“ a lui Radu Aldulescu dezamăgeşte stilistic, în pofida unor rememorări consistente ale experienţei de lucrător la Tipografia Informaţiei Bucureştiului şi a unor evocări revoluţionare apropiate celor din Istoria unui ţinut de verdeaţă şi răcoare.

Textul e, per ansamblu, stângaci, plin de retorisme emfatice şi de supraevaluări naive (cum ar fi cele privind „cota“ unor scriitori securisto-comunişti de la revista Luceafărul). Nici registrul minimalist al evocării nu e însă lipsit de riscuri. Concepute sub forma unui jurnal experimental (Revoluţia română trăită din Franţa ca un duş scoţian, unde alternanţa „cald-rece“ sugerează suprapunerea dintre febra unei pneumonii şi şocul evenimentelor), amintirile coregrafului Gigi Căciuleanu eşuează, de la început, în facilitate. Din fericire, artiştii plastici Matei Bejenaru şi Ion Barbu – aflaţi, pe atunci, în plină derivă existenţială, la Suceava sau la Petrila – reuşesc să surprindă mai bine autenticitatea, deriziunea şi grotescul ecourilor „rivuluţiunii“ într-o provincie uitată de Dumnezeu. La Bejenaru, relatarea merge direct la ţintă, fără fasoane, iar la Ion Barbu, badinajul tip Academia Caţavencu are acoperire în cele relatate.

Eficiente se dovedesc, de asemenea, decupajele scurte şi la obiect ale Maiei Morgenstern (Evenimente 89) sau al insider-ului Dan Perjovschi (Sibiu, 20-25 decembrie 1989). Cea mai amplă contribuţie a volumului – nu neapărat şi cea mai valoroasă - îi aparţine criticului şi universitarului clujean Ion Pop (Revoluţia dintre ghilimele). Lăsând la o parte fastidioasa introducere despre anii ’50-’70 şi tenta didactic-explicativă, textul devine impresionant în a doua jumătate prin autenticitatea „examenului de conştiinţă“: dincolo de unele flash-uri cutremurătoare din zilele revoluţiei clujene (teribila imagine a unui creier tânăr pe caldarâm), deconstruirea propriilor iluzii referitoare la „sublimul“ acelor zile rămâne exemplară prin onestitate.

După cum se vede, principalul „criteriu“ al selecţiei colaboratorilor este dat de excentricitatea experienţei unor intelectuali români şi străini în raport cu „miracolul revoluţiei“ din decembrie: 20 de moduri de a o trăi fie de la margine, fie din afară, ca oameni obişnuiţi, nu ca eroi sau luptători. Deşi puţine, după cum spuneam, revelaţiile documentare – mai ales cele privind caracterul de butaforie tragică al „evenimentelor“ - nu lipsesc. Participant direct la mitingul pro-Ceauşescu din 21 decembrie, Toni Grecu (ex-Divertis, pe atunci inginer la Fabrica de Calculatoare din Bucureşti) evocă, într-o „poveste“ alertă cu umor amar, manipularea ce a precipitat debarcarea liderului comunist: „...petardele – sau ce-or fi fost alea care au pocnit – credeţi că au fost o întâmplare?

Mitingul care se ţinea, apoi se anula şi iar se ţinea, credeţi că a fost o întâmplare? Revoluţia asta credeţi că a început spontan, doar pe fondul nemulţumirii populaţiei înfometate şi chinuite? Eu nu pot da răspunsuri la întrebările astea, dar nici nu pot fi obligat să cred că doar poporul este cel care şi-a decis soarta“ (Am fost şi eu pe acolo). Ioan T. Morar o confirmă, din alt unghi, în textul său „dezeroizat“, unde lupta pentru supravieţuire a oamenilor comuni triumfă simbolic asupra exaltărilor revoluţionare: „De altfel, fusese ceva ciudat şi în organizarea mitingului, prima dată au fost încolonaţi, apoi întorşi din drum şi din nou încolonaţi“ (În 22 decembrie 89 ne-am luat raţia de zahăr şi ulei). Cea mai spectaculoasă rămâne însă relatarea „dinspre URSS“ a actorului basarabean Ion Sapdaru (22 decembrie la Moscova), cu insight-urile ei de roman rus, despre labilitatea psihică a artiştilor boemi. Revelatoare e, cu deosebire, „amintirea“ de la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova (2007) prilejuită de prezentarea filmului A fost sau n-a fost, al lui Corneliu Porumboiu. Ca invitat român cunoscător de limba rusă, Sapdaru a avut astfel ocazia de a cunoaşte un admirator al peliculei direct marcat de evenimentele din 89.

Să-i dăm cuvântul – merită: „«Am făcut armata la trupele de desant în anii 1987–89. Pe 17 sau 18 decembrie am fost ridicaţi din cazarme noaptea şi aduşi urgent la unul dintre aerodromurile militare de la marginea Moscovei. Ne-am pus paraşutele, echipamentul de război, tot ce-i trebuie unui soldat să atace şi ni s-a ordonat să aşteptăm.» «Ce să aşteptaţi?» «Ordinul de îmbarcare către România! Trebuia să atacăm Buharestu vostru, în caz că Revoluţia nu merge aşa cum trebuie.» Eu am rămas bujbe. «Nu ţi-e frică să povesteşti aşa ceva?» «Nu, au trecut mai mult de zece ani. În armata sovietică, activitatea soldatului era top secret zece ani»“.

Există însă şi altfel de rememorări: nepolitice, dar nu mai puţin valoroase. Într-o evocare autobiografică ataşantă, viitoarea traducătoare Laure Hinckel – pe atunci studentă la jurnalistică – mărturiseşte, cu liminară sinceritate, a nu-şi aminti nimic despre decembrie 1989 (Cum nu am trăit ’89). Pe cât de convenţionale par rememorările unor participanţi direcţi la revoluţie, pe atât de proaspăt şi de autentic e acest text al unei outsidere. E aproape şocant să vezi cât de asemănătoare cu aceea a copiilor din România era copilăria unei „fiice a Războiului Rece“, dintr-un oraş de provincie al Franţei. Aşa cum pentru copiii români Franţa era un miraj privit prin lentila revistelor BD, pentru mica Laure România a fost un miraj exotic, o fantasmă evazionistă descoperită prin intermediul mărcilor poştale. După 1990, imaginile vor deveni experienţă nemijlocită, iar reveriile se vor transforma într-un ataşament profund şi constant pentru România şi literatura română: „Într-adevăr, am fost la Babele de pe marca poştală de 40 de bani. Într-adevăr, am trecut, cu tot cu familia mea, cea de om matur, prin Cheile Bicazului – timbrul de 10 bani. (...) Am descoperit ce senzaţie ai când călătoreşti într-un vehicul cu antene (troleibuzul, vehicul total necunoscut în Franţa): timbrul roşu de 1 leu şi 50 de bani“.

Un volum inegal şi un memento poate sub aşteptări, dar care nu trebuie ratate. //

// DAN LUNGU, LUCIAN DAN TEODOROVICI (coordonatori)
// Str. Revoluţiei nr. 89
// Editura Polirom
// Colecţia Ego-grafii
// Iaşi, 2009, 232 p.