Pe aceeași temă
Mi-am dat eu însumi seama de sfârșitul cuvântului în teatru. (...) În Rinocerii , am încercat să arăt cum devine cu putință delirul colectiv, orbirea colectivă, și cum un anume adevăr poate fi salvat, menținut intact, într-o conștiință individuală. (...) Este foarte posibil ca Rinocerii să devină de neînțeles – sper – într-o lume în care toți oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate liberă, o autonomie de gândire, fără să fie despărțiți unii de alții. În acel moment, nu se va mai înțelege ce am vrut să spun. Sau se va încerca să mi se descifreze piesa ca pe un document al unui timp revolut. Sper că așa se va întâmpla.
Speranța pe care Eugène Ionesco o mărturisea în aceste rânduri rămâne un orizont de așteptare necesar. Pentru viață. Pentru teatru. Cum ar arăta omul lucid, complet liber, al cărui discernământ nu devine pretext al insularizării, ci ferment al unei regăsite solidarități umane? Cum ar arăta „actorul ce poate, mai bine ca oricine, să înțeleagă oamenii, înțelegându-se pe sine”? Pe de altă parte, cum arată un rinocer? Nici o întrebare nu e inutilă, nici nevinovată. Confuzia regnurilor, a înțelesurilor, tensiunea dintre hipnoză și dezvrăjire fac din Rinocerii o alegorie despre cum sfârșim, o fugă apocaliptică în care personajele galopează către un deznodământ incert. Începutul pare la fel de confuz. Răul ne ademenește afișând masca banalității. Diavolul se ascunde în detalii, până când decide să se manifeste plenar. Ce poate fi mai inocent decât conversația a doi prieteni, la un pahar? Bérenger (Romeo Ioan) și Jean (Ion Rizea) beau și vorbesc despre sete; o sete fizică și metafizică ce se transformă insidios într-un joc de putere. Amândoi așteaptă o ploaie benefică adusă de „nori științifici”. În lipsa norilor, își face apariția un rinocer care tulbură liniștea cafenelei și declanșează o conversație „neserioasă” între perfectul Jean („umorul tău nu face doi bani!”) și imperfectul Bérenger. Perfecțiunea, definită social de majoritate, e simptomul vizibil al tiraniei sub acoperire. Insul dominator, rinocerul străpunge costumul elegant și despică pantofii roșii de lac ai lui Jean, agresează cu plăcere sadică interlocutorul, strivindu-l sub argumente umilitoare: „Te crezi un gânditor și nu ai pic de logică”. Bérenger mai bea un păhărel ca să-și facă puțin curaj. Ca să-și găsească locul în lume. Disperat să-i aparțină. Dar și ca să-i facă față frumoasei Daisy (Ioana Iacob). Cum să nu-ți fie frică, într-o lume în care propria existență te apasă și „morții sunt mai numeroși decât cei vii”? Există logică în toate astea? Logicianul (Matei Chioariu) umple universul de silogisme. Fiecare e măcinat de propriile obsesii. Nimeni nu ascultă pe nimeni. Vorbele se lovesc în interlocutor ca într-un zid. Empatia nu există decât ca formă mascată a indiferenței. Sufleorul dirijează din fosă firele dialogurilor, ca într-o partitură în care vocile se intersectează fără să se atingă. Disonanța e noua armonie.
A doua invazie a rinocerilor. De data asta, în sens invers. Aceleași vitrine sparte. Cu consecințe tragice pentru distinsa doamnă: „Mi-au strivit pisoiul”. Corul antic al amicilor de circumstanță se solidarizează în jurul victimei. Și totuși, întrebarea, neliniștea persistă: să fi fost același rinocer sau altul? Nimeni n-a văzut câte coarne avea – adevărul depinde de un detaliu! Asiatic sau african, rinocerul rămâne o făptură misterioasă. O necunoscută. O fantasmă sumbră care declanșează ritualul funebru al pisicii strivite. Micul sicriu e coborât, cu pompă lugubră, în fosa sufleorului. Limpede, „pachidermul n-ar putea fi confundat cu o pisică”. Sau „un purice strivit de-un șoarece”. Confuzia ar putea degenera lesne în „rasism”. Putem fi siguri pe ce vedem sau pe ceea ce ne imaginăm? Poate e numai fake news! Daisy nu știe să spună sigur ce e un rinocer. La fel cum nu putem defini limpede răul. Gospodina, doamna Boeuf (Irene Flamann Cătălina), tocmai a fost urmărită până la redacție de un rinocer. Și nu e singurul, pompierii au fost chemați pentru alți 32! Între timp, viața continuă. Coabităm cu rinocerii.
A doua întâlnire dintre Jean și Bérenger nu mai are nimic inocent; lejeritatea basculează în greutate, tușa evanescentă devine opacă – „universul mă strivește” și „vorbirea se sfărâmă”, mărturisea Ionesco. Acum răul își arată deplin puterea. Începe malignizarea, rinocerizarea lui Jean: vocea i se schimbă, devine agitat, în frunte îi iese un cucui – cornul emergent! Semnul afișat al apartenenței la o nouă specie, afirmarea omului nou. A și început să pască pătrunjel. „Ce te uiți la mine ca la o dihanie?”, „Pielea ta se înverzește, se întărește!... Boeuf a devenit rinocer, împotriva voinței lui!” Cât din ceea ce ni se întâmplă depinde cu adevărat de noi? Acum rolurile se inversează. Dacă la început Jean jongla cu noțiunile moralei pentru a impresiona și pentru a-și arăta superioritatea, acum el consideră că „morala trebuie depășită, natura are legile ei”. În schimb, în fața asaltului naturii, dezabuzatul Bérenger își redescoperă identitatea: „Noi, oamenii, avem o morală clădită în secole de civilizație”. Jean: „Vom distruge totul și vom trăi mai bine. Omul! Să nu mai aud cuvântul ăsta!”.
Totul se prăbușește: fațadele caselor, măștile oamenilor, civilizația. Morala, valoarea, instinctul gregar sau intuiția sunt totuna! Prin ferestre se revarsă umbrele diforme ale chipurilor metamorfozate animalic. Toți sunt la fel, atinși de unda de șoc a contaminării. Decorurile lui Helmut Stürmer înecate în albastrul de cerneală înghit oamenii și cuvintele – totul naufragiază în nonsens și violență. Transformarea lui Jean („cel mai bun prieten al meu, atât de uman, care făcea caz de umanism”) îl împinge spre mlaștini. Dar poate că pericolul nu e atât de mare, poate exagerăm gravitatea urmărilor. Dudard (Cristian Szekeres): „În fond, rinocerii nu-s chiar atât de răi. E absurd să te dai de ceasul morții pentru câțiva rinoceri”. „Cred că s-a transformat împotriva voinței lui”. „E o rușine!” Glasul lui Bérenger e glasul conștiinței, sugrumat de tropăiala care se revarsă pe străzi, invadează, nimicește. Nivelează. Chiar și Logicianul e în turmă, „aleargă foarte bine pentru vârsta lui”. Goddard l-a urmat, deși era împotrivă, imediat după transformarea lui Papillon. „Fiecare om are dreptul să evolueze.” Ultimele lui cuvinte de om au fost: „Trebuie să fii în pas cu epoca ta!”. Rinocerii devin noua majoritate. Masa uniformă, agresivă, în mișcare. Toți se rinocerizează dintr-o „datorie de solidaritate”. În iureșul metamorfozei colective, à la Kafka, și dragostea devine o formă de rinocerită. „Te iubesc, Daisy”. „O să ne treacă”. Daisy, devenită la fel de practică și rece ca Madeleine, vrea să negocieze cu ocupanții, să găsească un modus vivendi: „Poate că noi suntem anormali”. Ultima Evă le invidiază vitalitatea, fericirea, disprețuiește dragostea sentimentală care nu se compară cu elanul, cu energia brută degajată de rinoceri! Omul total deschide calea celui totalitar; dar și insului serial... Rinocerii cu chipurile solzoase fac un zid spre care Daisy se îndreaptă, îmbrăcând haina-piele de rinocer. Bérenger: „O să rămân ceea ce sunt, o ființă umană!”. Și cu toate astea, și el, ultimul Adam, începe să le râvnească atributele, captiv între două condiții, niciuna desăvârșită: „... o piele tare, un corn în frunte, răgetele lor inimitabile. N-am să pot să fiu rinocer niciodată, ar fi trebuit să-i urmez la timp, acum e prea târziu. Sunt un monstru! Blestemat cel ce vrea să-și păstreze originalitatea. Am să mă lupt contra lumii întregi. Sunt ultimul om și am să rămân om până la capăt”. Adică singur, singura voce care mai răzbate, ca un ecou din absurdul surd. Sfidarea, luarea de poziție în numele și de partea umanității, rămâne un act riscant, o declarație ambivalentă.
„Rinocerita”, coregrafiată de regizorul Tompa Gabor cu actorii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, e birocratică în esență, îmbrăcând haina estetică a lui Magritte prin costumele inspirate ale Carmencitei Brojboiu. „Rinocerita”, ca boală spirituală și ca fenomen de masă.
Rinocerii îi alungă pe oameni din paradisurile lor artificiale, clădite cu trudă din iluzii, alimentare de false ideologii, înregimentate politic sau manipulate economic. Transformarea anulează, în radicalismul ei, orice sistem de referință; omul își vede genealogia viciată, reinterpretată, și limbajul desfigurat. Oamenii sunt numere, numere de înregistrare într-un catastif anonim, fără nume în cartea vieții. Chipuri fără expresie pietrificate sub măștile Ilonei Varga. Personalitatea devine o povară. Anonimitatea e consolatoare. Să rămâi tu însuți devine blestem. Singura „salvare” e să accepți să fii precum ceilalți. Cu prețul autodistrugerii.
Putem sau nu comunica experiențele ultime prin cuvânt, prin teatru? Ionesco răspundea criticilor* care, precum Kenneth Tynan, îi reproșau „antiteatrul” sau „antirealismul” în teatru, că piesele sale nu semnează condamnarea la moarte a cuvântului, ci arată cât este de dificil să comunici, într-un limbaj definit de societate, universul intim al fiecăruia, să transmiți o experiență subiectivă; iar aparentul său „mesianism” e doar încercarea onestă, lucidă, de-a ne aminti că aparținem, esențial, aceleiași condiții umane, a cărei universalitate nu poate fi aservită, manipulată. Rinocerii, în regia lui Tompa Gábor, ne arată că, în ciuda semnelor spiritului vremii, cuvântul nu moare. Aparent simplificat, până la absurd, limbajul teatral este, de fapt, amplificat. Iar confesiunea lui Ionesco ne amintește că singura cale de a păstra spectacolul lumii (și al scenei) viu și autentic este să înțelegi tragedia umană coborând, prin cuvânt și joc, „în propriul întuneric, în întunericul nostru pe care aș vrea să-l aduc la lumina zilei”. //
* Polemica Ionesco-Tynan este prezentată pe larg în capitolul dedicat lui Ionesco de Martin Esslin în volumul Teatrul absurdului, publicat în 2018 la Ed. Nemira
