Rochia de mireasa

Un roman postmodern curat, limpede, sofisticat, dar fara ifose. Un artificiu literar dintre cele mai traductibile. O recuperare sintetica si plina de umor a emblemelor esentiale ale Romaniei post-comuniste. Acestea ar fi, în rezumat, calitatile cartii lui Ioan T. Morar, Lindenfeld*, la care trebuie adaugata observatia, si ea favorizanta, ca rar le gasim intrunite intre copertile aceleiasi carti.
Banatean fidel, autorul ar fi putut semna o reconstituire afectuoasa, eventual pigmentata ludic, asa cum ar fi scris Daniel Vighi, sau una umbros-reflexiva si carturareasca in stilul lui Livius Ciocarlie. In Lindenfeld suntem departe de ambele modele. Ioan T. Morar prefera re-scrierea realitatii, corectarea ei (cum spune in prefata Marius Chivu) si o face cu o gratie unica, justificata de o surprinzatoare privire de sus, care exclude implicarea patetica, judecata morala si politica explicite, adica orice risc de contaminare participativa. Atitudinea lui e a unui eu creator in pozitie demiurgica si in dispozitie infantila, care ia totul de la inceput, de aceasta data in gluma. Lumea pe care o face - ca la carte, in sapte zile - va trai tot sapte zile, plus vreo doua-trei, de vesela si nepasatoare extinctie. Doar un nor bizar, laptos, gros si sacaitor, care coboara inexplicabil peste Lindenfeld in ultimele secvente ale romanului, va strajui aceasta scurta apocalipsa, amestecand la loc contururile “lumii” in pasta informa a pustiului initial. Dar sa rezumam povestea:
Un svab din Lindenfeld parasise prospera localitate la 17 ani, in noptile negre ale deportarii nemtilor banateni in Siberia. Klaus Bernath a pribegit apoi prin lume, facand avere in Venezuela cu banii refugiatilor nazisti de acolo, intre care se ascunsese cu o biografie de imprumut: fost SS-ist fugar. Pentru un neamt, fie el si din Banat, parea singura identitate plauzibila la vremea respectiva. In prezentul cartii, Klaus Bernath, miliardar, cardiac si septuagenar, vrea sa revada locurile copilariei, dar Lindenfeld devenise intre timp o asezare pustie. Biograful pe care si-l angajase n-ar fi vrut sa rateze in viitoarea opera apoteoza intoarcerii personajului sau la matca, asa incat are ideea de a scrie mai intai realitatea, ca sa aiba apoi ce sa consemneze literar. Lindenfeld-ul e astfel renovat si populat pentru o saptamana cu falsi sateni (actori ai teatrului german din Caransebes), isi primeste oaspetele intr-o grandioasa potemkiniada si... totul se propteste o clipa in impas: batranul, convins ca si-a reintalnit copilaria, nu mai vrea sa plece! Deus ex machina, sub forma ultimului infarct, fatal, deschide totusi colivia cu personaje si totul reintra in firescul haos de dinainte de “geneza”.
In ce ma priveste, as fi preferat varianta de final mult mai livresca in care personajele ar fi ramas captive, la modul pirandellian, in fictiunea lor. Ar fi insemnat o sansa pentru acumularea de tensiuni afective pe care romanul lui Ioan T. Morar nu o poate evita, in ciuda ecartului cinic pe care-l conserva cu strasnicie fata de orice alunecare lirica.
Lindenfeld-ul e mort, mort pentru totdeauna - ne reaminteste fara mila prozatorul prin sfarsitul-ghilotina pe care l-a ales. Actorii isi strang lucrurile si pleaca acasa, cu... autocarul. Singurul lucru adevarat din cele sapte zile de resuscitare a unei utopii ramane mormantul lui Klaus Bernath, strajuit de un tei, in pustiul unui sat numit pe nemteste “padurea de tei”. Cum prin preajma nu era nici picior de tei (ne spune Ioan T. Morar), nu ne ramane decat sa vedem aici fie o ironie a sortii, fie un semn ca asezarea nu era sortita sa aiba viata lunga.
Ioan T. Morar scrie despre Lindenfeld cu un fel de ciuda: o lume exceptional de armonioasa, care-si ajungea siesi, traise acolo, la Lindenfeld, timp de o suta cincizeci de ani si murise pentru totdeauna. Frustrat si cu o inversunare deghizata in umor, scriitorul cauta semnele disolutiei viitoare in chiar samburele acestei asezari de svabi cuminti. Mai intai, era vorba de niste stramutati: 36 de familii din Boemia, care si-au reconstituit gospodareste modul de viata de acasa in padurosul tinut banatean. “Comunitatile prea asezate nu au istorie. Nu poti povesti multe despre un sat ajuns la marginea prosperitatii si aproape multumit. (...) O monografie a satului ar contine mai mult nume decat fapte si intamplari”. Acesta e hybris-ul tutelar al Lindenfeld-ului. Pedepsit discret cu “varcolacul sangelui” - seria de idioti nascuti in sat din pricina casatoriilor endogame - satul svabesc incepuse deja de mult sa fie o fictiune vie. Ingineria care-l reinvie in anii 2000 pentru o saptamana, “printr-o uriasa insamantare artificiala”, devine astfel un ultim test pentru esenta lui de product para-istoric, destinat de la bun inceput si inexorabil disparitiei. Mai sunt in carte si alte semne, destule, ale non-istoriei in care functionase Lindenfeld-ul. Klaus Bernath isi va petrece viata de emigrant chinuindu-se sa-si inventeze biografii. Cu acte de neamt belgian, deja miliardar, omul se exersa diminetile in a inventa amintiri dintr-o copilarie belgiana pe care n-o traise. Nu era usor, dar conversatiile de mucava ale lumii in care se invartea faceau pana si asta posibil. E apoi tot acest nelinistitor workshop regizoralo-actoricesc, in asteptarea fiului ratacitor, in care falsii sateni imagineaza false povesti de familie, spre a le livra oaspetelui in falsele chermeze de la crasma satului. Biografii amanuntite, patetice, pastisand gros realitatea, clefaind halci de verosimilitate si dand exceptionalul spectacol al unui “canibalism” neobisnuit. Vieti amestecate, bucati de realitate dezmembrata sunt mestecate de imaginatia stimulata cu bani a acestor oameni. Cartea lui Ioan T. Morar devine astfel literatura care consemneaza artefactul literar (biografia inca nescrisa a miliardarului), care la randul lui consemneaza o realitate de mult devenita arheologie. Recunoastem usor tipul de asamblare postmoderna de lentile suprapuse.
Dincolo de ingeniozitatea eruptiva, in umorul bulgakovian al lui Ioan T. Morar se ascunde destula tristete. Corectarea realitatii are in cartea lui ceva din ritualul funebru al infrumusetarii fecioarei moarte. La crestini, ea poarta, in mod simbolic, dar nu mai putin inutil, rochie de mireasa. Daca vrem cu tot dinadinsul sa recuperam ceea ce autorul a incercat sa evite, vom spune ca strania convocare din morti a satului de svabi, spre bucuria ultima a lui Klaus Bernath, e un astfel de ceremonial, mai cu seama ca batranul moare cu gandul la unica iubire curata din viata lui, Gudrun. Fata fusese deportata in Siberia, unde si murise, Klaus primind, patruzeci de ani mai tarziu, o scrisoare semnata “A ta niciodata, pentru totdeauna, Gudrun”. Ar putea sa sune liricoid, daca personajul nu si-ar fi castigat pe parcursul cartii dreptul la autenticitatea acestui gust indoielnic, care nu-i altul decat cel al realitatii care moare.
Ce spune Lindenfeld despre Romania de azi? Cam totul: o tara ca un camp de deseuri disparate, populata de fiinte care invata sa se foloseasca de ele, in loc sa produca ceva nou. Petrica Florescu, genialul antreprenor al uriasei reconstructii virtuale a Lindenfeld-ului, e un fost activist de rang mediu si securist de bine, care-si resapeaza instinctiv calitatile native in functie de conjuncturi. Utilitatea lui devine un semnal inteligibil pentru toti ceilalti, care incep brusc sa se coordoneze, functionand socialmente articulat. Mitul conducatorului necesar se ipostaziaza in romanul lui Ioan T. Morar fara efort teoretic. Cititi paginile care descriu saptamana de repetitii pentru inaugurarea falsului Lindenfeld si veti avea sub ochi cea mai teribila auto-farsa! Romania din Lindenfeld e complet netrucata. Capabila sa-si reconstruiasca aparentele, ea nu doreste totusi sa le conserve, preferand sa se verse la loc in dezordinea initiala, familiara si junglifera, in care va astepta un alt impuls ordonator, cu efect la fel de temporar. Demonstratia face cat un studiu de etnopsihologie cu blindaj sociologic.
Literar vorbind, romanul lui Ioan T. Morar nu e fara cusur. Sper din suflet ca varianta americana care se pregateste (am aflat-o dintr-un interviu al autorului) va opera taieturi salutare. Cartea foloseste doua scriituri distincte: una preponderent narativa si alta dialogala. Prima se resimte in mod fericit de amprenta scrisului banatenesc: lenta, mustoasa, cautata, “frumoasa”. E captivanta pentru ca are geniul local al dimensiunii istorice. In acest registru e povestita istoria Lindenfeld-ului, dar si biografiile lui Klaus Bernath si a scriitorului care-i consemneaza portretul de invingator, Otto von Romanoff (imperecherea de nume e prea la indemana ca sa mai jonglam cu sugestiile ei, mai ales ca, vorba catavencilor, cititorii lor sunt mai destepti decat noi). Proza dialogata se etaleaza pe un palier mai necopt al cartii: reconstituirea Lindenfeld-ului sub ochii unui grup de studenti la arte plastice, veniti acolo “la peisaj”, in tabara de creatie. Duelurile pustesti de replici dintre ei exced, din pacate, sugestia de perspectiva naiva asupra potemkiniadei (pe care probabil vrea sa o transmita autorul), fiindca ocupa cam jumatate din carte, cu flirturi neconvingatoare si intrigi de literatura pentru adolescenti.
Raisonneur-i eficienti ai situatiei, tinerii pictori ar trebui sa figureze intr-o varianta de export a cartii cu o pondere mult diminuata.
Dumnezeul cartilor a facut ca romanul lui Ioan T. Morar sa apara la putin timp dupa Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme, de Gabriel Chifu, si Degete mici, de Filip Florian, cu care face buna casa in ideea unui nou sound al prozei care se scrie acum: ingenioasa, inteligenta, deplin decolata din mazga realului, capabila sa puna la bataie si altceva decat fisa clinica a experimentului istoric numit post-comunism.

* Ioan T. Morar, Lindenfeld, Polirom 2005, 252 pag.