Pe aceeași temă
Anul trecut s-a stins din viață scriitorul american Paul Auster, la vârsta de 77 de ani, în urma unui cancer pulmonar. Cu câteva luni înainte, autorul a publicat ultimul său roman, Baumgartner, tradus anul acesta de către Iulia Gorzo pentru Editura Trei, colecția Anansi contemporan.
Pentru cunoscători, Paul Auster este un creator cu o personalitate profundă și carismatică, pentru ceilalți, trebuie spus că scriitorul este considerat unul dintre marii stiliști ai prozei americane contemporane („The New York Times”), de asemenea poet, eseist și scenarist de film („Smoke”, cu Harvey Keitel și William Hurt), realizator de film, traducător de literatură din limba franceză și iubitor al culturii franceze după ce a petrecut un lung sejur, în tinerețe, la Paris. Bernard Pivot îl invita, de altfel, în emisiunea lui cu ocazia apariției fiecărui roman al scriitorului brooklynez.
Rafinat, cultivat, melancolic, eroul central al romanelor lui Auster împrumută adesea din trăsăturile autorului, iar proza sa psihologică este plină de dileme morale și de pasiunea de a surprinde din viață tocmai imprevizibilul, ca și lupta cu obstacole de diverse tipuri, într-o căutare identitară. Orașul în care a trăit este și cel căruia îi dedică celebra sa Trilogie a New Yorkului, urmat de alte titluri de succes, pe care, din fericire, le găsim traduse în românește, în special la Editura Polirom: În țara ultimelor lucruri, Un om în întuneric, Cartea iluziilor, Nebunii în Brooklyn, Tombuctu, Leviathan, Sunset Park, Noaptea oracolului, Invizibil.
Baumgartner îl are ca erou central pe un bărbat cu același nume, care la 71 de ani încă predă filozofie și care nu poate încheia travaliul de doliu pentru soția sa, Anna, dispărută în urmă cu nouă ani accidental, prin înec. Un accident domestic îl face pe Baumgartner să rememoreze moartea brutală și neașteptată a Annei, dar și felul în care la început nu reușea să realizeze ce i s-a întâmplat. La 10 zile de la înmormântare, de exemplu, într-o dimineață, el se duce cu ziarul să-i arate ceva soției sale. Pentru un cuplu atât de sudat, de la 20 de ani, de pasiuni comune, căci Anna este traducătoare, dar și scriitoare nepublicată, moartea intervine chiar ca o ghilotină. Baumgartner publică după moartea Annei o selecție din poeziile ei, lăsându-i camera de lucru neschimbată, plină de ciorne și de texte scrise. Acest detaliu va reveni în carte și va avea o dezvoltare solidă.
Bătrânețea și doliul sunt temele care domină acest ultim roman, într-o construcție narativă complexă, așa cum ne-a obișnuit Paul Auster.
La apusul vieții, eroul trebuie să accepte că prietenia amoroasă cu Judith (care fusese prietenă cu Anna și îi seamănă mult!) nu se poate transforma în căsătorie, cum își dorește atât de mult el, pentru că Judith are cu aproape 20 de ani mai puțin și pentru că felul în care Baumgartner se percepe pe sine e foarte diferit de felul în care e perceput de ceilalți.
Textul sare de la un moment la altul al eroului, după accidentul domestic, având în fundal munca lui intelectuală și în prim-plan o reconstrucție a vieții lui Baumgartner, în care rememorarea lui se împletește cu povestiri scrise de Anna, citite și recitite de soțul ei, și de texte scrise chiar de el. Love story-ul dintre el și Anna, derulat timp de patru decenii, e completat de povestea părinților lui Baumgartner și chiar de a bunicilor lui, atât cât știe despre ei, mergând până la detalii, iar poveștile de viață ale acestora sunt speciale. Emigranți de origine evreiască din Europa, bunicii lui Baumgartner, ca și părinții lui, sunt contemporani cu multiplele schimbări ale societății americane din sec. al XX-lea. Cu alte cuvinte, povestea de viață a lui Baumgartner este alcătuită din mai multe povești, într-o abordare transgenerațională, și, de asemenea, cu textele Annei rămase în manuscris.
Într-o noapte, Baumgartner aude un zgomot ciudat venind de la parterul casei, din camera de lucru a Annei. Mergând acolo, constată că sună telefonul acesteia, vechi și dezafectat, iar când ridică receptorul, vocea Annei îi spune că acolo unde e ea e Neantul, că nu are corp, deci nici durere, și că viii și morții sunt legați între ei astfel: „El [Baumgartner] e cel care-i prelungește această viață de apoi incomprehensibilă, acea stare paradoxală de nonexistență conștientă, care trebuie să se sfârșească și se va sfârși la un moment dat, intuiește ea, dar câtă vreme el trăiește și e în continuare capabil să se gândească la ea, conștiința ei va tot fi deșteptată și redeșteptată de gândurile lui, până într-atât încât ea poate intra uneori în capul lui ca să-i audă acele gânduri și să vadă ce vede el cu ochii lui”.
Desigur, acesta e un vis din care Baumgartner se trezește înainte de a spune ceva Annei.
Pe firul rememorării, Baumgartner scrie și el o fabulă numită „Lupii din Stanislav”. În 2017, eroul făcuse o călătorie în Ucraina, pentru a vedea orașul în care s-a născut, pe la 1880, bunicul său patern. Schimbându-și numele în cursul istoriei, orășelul își schimbă mai ales dominația străină: de la poloneză la ucraineană, de la austro-ungară la sovietică, controlat de germani și redevenit ucrainean, ca exemplu al destinului unor părți din Europa de Est care în sec. al XX-lea au fost bulversate, iar locuitorii lor au fost nevoiți ori să se supună, ori să fugă, în bejenie. După o discuție plicticoasă cu un rabin, eroul aude de la un poet local… budist o legendă garantată de tatăl acestuia, conform căreia în 1944, când locuitorii au părăsit orașul care urma să fie invadat de ruși, pentru o vreme în urbe au venit niște lupi și l-au stăpânit. Baumgartner caută, cercetează dar nu găsește nicăieri vreo dovada asupra lupilor. Totuși, alege să creadă în ei. Este o metaforă tipică pentru proza lui Auster, tocmai pentru ambiguitatea ei, dincolo de faptul că marchează preferința atât a autorului, cât și a eroului pentru legendă-mit-poveste: „Ce să crezi atunci când nu poți ști sigur dacă o presupusă întâmplare e sau nu adevărată?...indiferent că au fost sau nu acolo, am ales să cred în lupi”. Lupul, în orice caz, este un animal cu o simbolistică aparte și ambivalentă în cultura oricărui popor european.
Camera de lucru a Annei face parte din doliul neterminat al lui Baumgartner, dar e și depozitara unei opere care trebuie descoperită, reconstruită și publicată. Neîncrezătoare în valoarea poemelor sale, Anna nu le publicase, iar soțul ei editează postum doar 88 de poeme din peste 200. O tânără cercetătoare care citește acel volumaș vrea să descopere și să scrie despre o operă pe care o intuiește ca fiind genială, iar Baumgartner se pregătește să o primească, să-i pună la dispoziție această cameră cu manuscrise, inclusiv corespondența lor din tinerețe.
Iată că iubirea dintre profesorul de filozofie și traducătoarea de literatură nu e singura miză a romanului. Nașterea unei opere, postum, este o poveste despre artă, despre așteptare, despre vocație, despre modestie și despre pasiune în același timp. Iar Baumgartner înțelege că a venit momentul să creeze una dintre operele vieții sale tocmai oferindu-i tinerei cercetătoare manuscrisele soției sale. Propria-i carte, scrisă în grabă, devine mai puțin importantă decât crearea de condiții optime pentru nașterea operei Annei.
Cititorul e mereu răsfățat de un roman al lui Paul Auster pentru că găsește în el și o viziune asupra unei societăți, și parcursul personal al unui erou complex, și o narațiune care jonglează cu spațiul și timpul. Există chiar o definire a condiției umane, prin eroul care o descrie în ultima sa carte: „A păstrat în minte acele imagini stranii ani de-a rândul, milioane și milioane de trupuri-suflete conducându-și mașinile pe șosele și autostrăzi enorme, interconectate, fiecare persoană de la volan fiind o monadă de dimensiuni omenești captivă în carapacea metalică a unei mașini insectoide…”.
Scriitura lui Paul Auster este fluentă, sofisticată și foarte precisă. Cu o aparentă ușurătate în exprimare și cu rigoarea cu care construiește un roman, Paul Auster e recognoscibil așa cum marii scriitori sunt, este una dintre vocile cele mai solide și mai fermecătoare din romanul contemporan.
