România liberă

În fresca României libere, postrevoluționare, realizată, prin interviuri, de Andrei Pleșu în 23 de ani de întrebări și răspunsuri încap toți și toate: inclusiv delectarea cititorilor și a criticilor literari – mai mohorâți, aceștia din urmă, de felul lor.

E surprinzătoare, pentru mine, confuzia care se tot face (chiar și în comentariile unor autori cu pretenții) între cărțile de convorbiri și volumele de interviuri. Pro­babil că ea se datorează și re­gimului special în care cele două tipuri de dialog au fost obligate să subziste între 1948 și 1989: un re­gim definit prin in­jonc­țiu­nea ideologiei unice, ac­ti­varea și reactivarea cen­zu­rii, impunerea ideii că nu­mai „aleșii“ regimului au dreptul să răspundă unor în­trebări (și nu oricăror în­trebări, ci acelora „principiale“), punerea la index a indezirabililor, adică a in­te­lec­tualilor cu dosar (în anii ’50) și a celor cu „probleme“ (în deceniile următoare); în­gustarea la maximum a spațiului de ex­pri­mare presupus de un dialog. Iată motivele pentru care atât de puține cărți de profil au apărut – au fost lăsate să apară – în anii socialismului real, mai exact, în pe­ri­oadele de „liberalizare“ din epoca tre­cu­tă.

În schimb, după 1990, toată lumea a vor­bit cu toată lumea. Am putut asista la o explozie a volumelor de interviuri și la o suită, nu mai puțin semnificativă, a vo­lumelor de convorbiri cu... În ce constă di­ferența structurală dintre ele? Convorbirile reclamă un anumit spațiu de desfășurare și parcurs, ele fiind menite să ofere ci­ti­torului traseul biografic al unei per­so­na­lități și elementele importante care l-au marcat. Convorbirile cu X sunt, în fond, o carte despre X, obținută printr-un dialog de profunzime și de întindere, de „res­pi­rație“, cu X. Între cei doi parteneri de di­a­log există niște afinități și un set de valori; ori un interes științific atât de ma­re, încât el poate prevala asupra minus-con­ver­gen­ței.

Nimic de acest fel la un interviu, care poa­te fi dat (aproape) oricui și este strâns le­gat de contextul, circumstanțele, mo­men­tul înregistrării ori scrierii lui pe hârtie. In­terviul nu este despre personalitatea in­tervievată văzută în proiectul și în tra­iectoria ei existențială, ci despre felul în care cel întrebat vede un anumit lucru, o problemă de actualitate sau actualizabilă, o chestiune ridicată ca atare, un subiect cu care intervievatorul vine „asupra“ lui. Patru-cinci asemenea subiecte și un in­terval cuprins între două ore și două zile sunt suficiente pentru a obține un in­ter­viu.

Din vorbă-n vorbă, volumul de interviuri cu Andrei Pleșu, de­finește din interior și genul pu­blicistic de care aparține, și epo­­ca (nouă) în care toate con­tri­buțiile din carte se cuprind. Simp­to­ma­tic, interviul de deschidere e unul realizat îna­inte de ’89, dar publicat abia în ia­nua­rie 1990. Multe asemenea dialoguri au vă­zut lumina tiparului abia după Revoluție – ca un efect direct al acestei cauze is­to­rice, ma­cro. Pleșu nu merge însă pe va­ri­anta re­cuperării vechilor interviuri, in­ter­zise ori modificate de cenzură, întrucât con­ceptul cărții de față e altul. Subtitlul es­te edi­fi­cator, explicit, cvasididactic: 23 de ani de întrebări și răspunsuri. Ro­tun­jind, un sfert de veac de libertate post­re­vo­lu­țio­na­ră, în care intervievatul a fost și a rămas o figură de prim ordin și de prim-plan.

Fiindcă nu e o carte de convorbiri, ci una de interviuri, nu vom descoperi aici firul, urmat cu ezitări sau cu tenacitate, al unei biografii împletite cu o pro­fesiune. Construcția și lo­gica de Bildungsroman nu caracterizează un asemenea volum compus din in­ter­viuri extrem de diferite și ca­re devine o frescă a Ro­mâniei libere, post-ceau­șiste. Pleșu a urmărit cu aten­ție epoca aceasta la ca­re a participat. A creionat-o, sub specia Tranziției, în pa­gini antologice de observație acută și cru­zime caracterologică. Aici îl vedem însă la lucru nu pe Andrei Pleșu-scriitorul, ci pe omologul său, cetățeanul Pleșu, un in­te­lectual implicat în viața societății și so­li­citat, de mai multe forțe politice, pentru diferite demnități publice.

Ministru al Culturii, ministru de Externe, consilier prezidențial... Ceea ce uimește, în cazul lui Pleșu, nu este atât „colierul“ de funcții înalte, cât faptul că partide de cu­lori diferite până la opoziție și trei pre­șe­­dinți ai României libere (Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu) aflați – cel puțin pe anumite perioade – în poziții ire­conciliabile au solicitat direct (Băsescu) ori au acceptat imediat (ceilalți doi) ocu­pa­rea de către un intelectual strălucit a unor asemenea funcții. Pentru nostalgicii ceau­șismului defunct, care contestă orice schim­bare, fie pe considerentul că nu e ni­cio schimbare, fie cu „argumentul“ că sunt prea multe, comparația cu situația din Ro­mânia Socialistă este strivitoare. Anii ’80, cu delirul naționalist al mărețului Câr­maci, cu oribila experiență a Meditației Trans­cendentale și cu avatarurile lui Pleșu (ca și ale lui Sorescu) în urma ei – sunt elementul de contrast cu acești ani ai li­bertății. Oricâte păcate ar fi avut și ar avea cei trei președinți aleși prin vot ai României libere, să nu uităm totuși ce a însemnat „puritatea“ epocii lui Nicolae Ceaușescu.

Este unul dintre cele mai importante su­biecte din carte, subîmpărțit în două pro­bleme cu care Andrei Pleșu s-a con­frun­tat. Mai întâi, e vorba de a gestiona corect raportul cu propriul trecut de cobai al so­cialismului real și de a nu uita, sub nicio formă, experiențele umilitoare de control, ingerință, abuz, nivelare. Intelectualul cu memorie și caracter nu ține minte și nu relatează exclusiv propriile probleme din lagărul socialist. Pleșu evită de multe ori, în interviuri, să se refere la necazurile sa­le, preferând să aducă în discuție ori chiar impunând în cursul ei necazurile, mai mari, ale altora. Schema lui de modestie și bun-simț este: eu am pățit, da, câte ceva – dar nu cine știe ce –, mai bine vor­bim despre ce i-au făcut lui Noica...

Este un accent al rememorării complet di­ferit de cel, autoeroizant și atot­cul­pa­bi­li­zator, din atâtea memorii și jurnale apă­rute după 1990... Diferența nu e numai aceea dintre empatie și solidaritate, pe de o parte, și resentiment și egolatrie, pe de alta. Diferă și centrul de greutate al re­memorării. În timp ce în discursurile altor autori elementul care trebuie prezentat, reliefat, scos mereu în față este un eu obo­sitor prin exemplaritate, în interviurile cu Pleșu importantă este structura de so­cie­tate și de stat în care un intelectual ca Noica a putut fi chinuit și batjocorit ins­tituțional. Intervievatul profită de nu­me­roase întrebări, inclusiv colaterale temei, din cuprinsul interviurilor date pentru a-și plasa această temă sensibilă și, pentru el, preocupantă. Sistematizării criminale a regimului comunist îi sunt opuse o or­ga­nizare a amintirilor și o sistematică a re­memorării. Socialismul real apare, din in­terviurile cu Pleșu, în structura și în esen­ța sa; oralitățile intervievatului nu edul­co­rează istoria trăită, ci o ambalează în mi­ze­ria și în tristețea ei.

Dacă gestionarea corectă a tre­cutului – prima problemă – a fost soluționată de relativ pu­țini intelectuali autohtoni din ge­nerația lui Pleșu (cei aflați la stadiul maturității, în decembrie 1989), con­fruntarea cu prezentul epocii noi a fost și mai complicată. În această sferă, în care populația nivelată de Ceaușescu s-a trezit ca o sumă de indivizi, după Re­vo­lu­ție, amintirile mai mult încurcă decât aju­tă. Importantă, esențială chiar pentru ge­ne­rațiile mai vârstnice a fost, în anii ’90, adaptarea la o realitate pe care nimeni nu o anticipase și în care, deodată, ne-am gă­sit cu toții. Or, Andrei Pleșu a înțeles ra­pid că a trăi, în epoca nouă, în felul din epo­ca veche și a te hrăni, la infinit, din creditele simbolice ale trecutelor acțiuni și gesturi înseamnă o inadecvare. România liberă pretindea altceva de la un in­te­lec­tual decât România Socialistă; iar în 1990, timpul împotrivirii, al rezistenței, al re­fu­giului, al evazionismului individual tre­buia urmat de un timp al acțiunii, al in­serției, al participării și al construcției co­munitare. Altfel spus, intelectualul ina­daptat și inadaptabil la ceaușism trebuia să facă loc intelectualului implicat în viața societății sale.

Din această perspectivă, cu toate di­fe­ren­țele de generație și de temperament, An­drei Pleșu și Horia-Roman Patapievici au înțeles că o construcție instituțională, în epo­ca libertății, e la fel de importantă ca una personală; și că sacrificarea propriilor proiecte, pe un interval de timp rezonabil, poate fi un act cu miză mai mare decât pare. Cele două ministeriate ale lui Pleșu, la Cultură și la Externe, au amprentat de­cisiv sfera lor de aplicabilitate; și așa au stat lucrurile și cu mandatul lui Pa­ta­pie­vici la Institutul Cultural Român. Ori­en­tarea și încadrarea europeană a României libere, definită prin specialiștii, nu prin demagogii ei, și evacuarea agendei ceau­șiste de xenofobie și izolaționism (paralela cu azi-uitatul Slobodan Milošević se im­pune), în sfârșit, armonizarea com­po­nen­tei patrimoniale cu cea reprezentată de cultura română vie, sincronizată european (în anii ’90) și global (în ultimul deceniu): sunt punctele-cheie din viziunea ins­ti­tu­țional-societală comună lui Pleșu și Pa­ta­pievici.

Firește, atunci când vorbește des­pre instituțiile pe care le-a con­dus și cele pe care le-a creat, Ple­șu nu uită să amintească de Noi­ca, marele său „antrenor“ cul­tu­ral. Un fragment dintr-un interviu luat de Anca Manolescu, în 2000, pentru Dilema, spală termenul ctitorie de utilizarea pa­ra­noidă din Epoca de Aur:

„Noi n-am gândit atunci strategic vii­to­rul, nu am gândit o altă lume. Cu toate aces­tea, Păltinișul a produs ceva în lu­mea de azi. Altceva decât aștepta pu­bli­cul sau decât am crezut noi înșine că va produce. Nu a produs ceea ce spera Noi­ca, anume niște grozave cariere aca­de­mice ale membrilor grupului. Noica asta voia de la noi în ultimă instanță. Gabriel să facă istoria filosofiei. Cu mine era pu­țin neliniștit că nu mă situam pe un fă­gaș destul de limpede din punctul lui de vedere. Dar, în orice caz, aștepta de la mi­ne o hărnicie conturată într-un do­me­niu clar. Nu a ieșit asta. Dar a ieșit alt­ceva: a ieșit un fel de febră a întemeierii instituționale pe care el o avea într-un context ostil. Spunea mereu: «aș face cti­torii cu nemiluita». A trăit mereu cu frus­trarea de a avea proiecte fără corp. Noi înșine am preluat ceva, în perioada Păltiniș, din proiectele lui fără corp. Fă­ceam planuri editoriale, imaginam aso­ciații de filosofie. Nu am putut să facem nimic din toate acestea, dar am trăit cu plăcere proiectându-le. După ’89, am fost puși însă în situația să le realizăm. Și eu zic că ceva din duhul Păltinișului s-a împlinit de vreme ce Gabriel Lii­cea­nu a pus pe picioare un mare proiect edi­torial, făcând să apară cărți care pe noi ne-au format și care pot forma și pe al­ții. Toți cei de la Păltiniș am fost puși pâ­nă la urmă, sau ne-am lăsat puși, în si­tuația de a ctitori câte ceva. Eu zic că și Colegiul Noua Europă este un fel de Păl­ti­niș altfel așezat, adaptat vremii de față. Nu e o școală de înțelepciune, dar ideea co­munității intelectuale și a dezbaterii e o idee pe care la Păltiniș am deprins-o“ (p. 229).

Modelul, așa zicând, biografic Noi­ca este completat printr-un model asimilat exclusiv prin lectură. Când Ioana Pâr­vu­les­cu (într-un interviu din 1996, pentru România literară) îl com­pa­ră cu Ca­ragiale, Pleșu e pur și simplu fe­ri­cit. Și aceasta fiindcă aliajul de umor și se­rio­zi­tate, empatie și ironie, nostalgie și pro­iec­ții de viitor intră, de asemenea, în fondul gândirii sale și în formula scrisului său:

„– Mă întreb totuși dacă într-o lume po­sibilă, în care întâlnirea cu Noica n-ar fi avut pentru dvs. rolul pe care l-a avut, n-ați fi putut evolua în direcție literară. Vă văd foarte bine scriind proză în des­cendența lui Caragiale. Pot chiar să trans­form în minte codul editorialelor din Di­lema într-unul literar și cred că ar ieși mici schițe care să-l continue decisiv pe Caragiale, ceea ce nimeni n-a putut pâ­nă acum cu adevărat, deși influența lui e uriașă.

– Mă flatează. Nimic nu m-a flatat în via­ță mai mult decât ce mi-ai spus acuma. Pentru mine, Caragiale e atât de for­mi­da­bil, e cineva atât de «bine» în toate pri­vințele, încât ideea c-aș putea să gra­vi­tez în jurul modelului său mă face fericit. – Dacă ați fi optat pentru literatură, nu mă îndoiesc că așa s-ar fi întâmplat.

– Dacă ar fi așa, aproape că regret și eu că n-am scris literatură și o să mă mai gân­desc. Dar, în orice caz, confirm admi­rația mea necondiționată nu numai față de scrisul lui Caragiale, dar față de în­trea­ga lui traiectorie existențială, față de finalul lui, față de Berlinul lui, față de scrisorile și de publicistica lui. Nimic din ce a lăsat nu e neglijabil și atestă o mo­dernitate și-n același timp o cumințenie de fond extraordinară. Unul dintre cei mai serioși oameni din România!“ (pp. 149-150).

Din vorbă-n vorbă implică și impune o pro­blematică, pe alocuri, gravă, re­cla­mând un registru serios; dar trebuie să punctez și umorul savuros, și spon­ta­nei­tatea uimitoare cu care un intelectual strălucit își injectează ironia letală în biete personaje. Caragiale, în cele ce urmează? Nu, Pleșu povestind scena demisiei în fața lui Radu Vasile:

„– Și cum a fost scena demisiei?

– Aveam în cap un discurs pe puncte, ca­re începea cu: «Domnule prim-ministru, am venit să-mi prezint demisia.» Răs­puns prompt: «Ce vorbești? Și tu? Că și eu vreau să plec!» Vă dați seama că tot discursul meu a devenit ridicol. Am în­ceput să bălmăjesc partitura pe care, în mod normal, trebuia să o aud de la el: «Stați puțin! Sunteți, totuși, prim-mi­nistru! Nu puteți demisiona chiar așa!» etc. etc. «Nu» – zice – «Gata! Mi-a ajuns!» Și apoi: «N-ai un post de ambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!»“ (din in­ter­viul luat în 2011 de Andrei Crăciun și Lau­rențiu Ungureanu pentru Adevărul, p. 440).

Iată, în fine, și o execuție marca An­drei Pleșu, care i-ar fi plăcut probabil Grecului. Una în regim de spon­ta­neitate și de viteză, fiindcă, totuși, timpul vieții noastre este prea scurt pentru a ne pierde vremea cu personaje fără miză:

„– Mă mir că n-au căpătat câte ceva și al­ții, care de vreo doi-trei ani trăiesc în regim de front. Doar Claudiu Săftoiu a prins un mic post la televiziune...

– Cum mic? E mare. E PDG.

– El are talentul de a face din orice post pe care îl obține un post mic.“ (din in­terviul luat în 2012 de Rodica Palade pen­tru 22, pp. 453-454).

În fresca României libere, pos­tr­evo­lu­țio­nare, realizată, prin interviuri, de Andrei Pleșu în 23 de ani de întrebări și răs­punsuri încap toți și toate: inclusiv de­lectarea cititorilor și a criticilor literari – mai mohorâți, aceștia din urmă, de felul lor. //

ANDREI PLEȘU - Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Editura Humanitas, 2013, 474 p.