Pe aceeași temă
Nostalgicii imberbi sau nu ai comunismului ar trebui sa citeasca romanul lui Adrian Buz intitulat simplu si cat se poate de elocvent “1989″ (Polirom, 2014). Ar fi fi antidotul perfect pentru regretul de a nu fi fost calcaţi in picioare de Marele Mecanism al ineptei, imbecilei si atat de umilitoarei dictaturi totalitare a lui Nicolae Ceausescu, “Eroul intre Eroi”, “carmaciul destinului national” si intruchiparea “virtutilor milenare” ale daco-românismului revolutionar. Ar intelege ca fenomenul Ceausescu nu a fost o aberatie, ci consecinta oportunitatilor institutionale de care a beneficiat acel Ubu din Balcani, un personaj pe cat de redus din punct de vedere cultural, pe atat de abil in a-si atinge scopurile delirante. Cartea este scrisa intr-un registru calm, fara imprecatii si fara patetisme. Am citit-o gandindu-ma mereu ce-ar intelege cineva care nu a avut nefericita si deloc invidiabila experienta de a trai in comunism, un tanar american, de pilda. Deci nu cineva care a auzit in familie amintiri despre “Epoca de Aur”. Aici se află maiestria lui Adrian Buz. El stie sa transmita o atmosfera, sa reconstituie un univers disparut, sa-l faca verosimil si cat se poate de concret. Este kunderian in sensul ca pastreaza permanent o unda de umor, nu se lasa purtat spre hiperbole acuzatoare.
Oroarea este acolo, o simtim, o vedem, o auzim, dar fara niciun fel de artificii ostentative. Este oroarea unei anormalitati care se pretindea normala. Despotul paranoic le apare supusilor sai etern precum cosmosul. La Congresul al XIV-lea, deci in noiembrie 1989, sociopatul Ceausescu este reconfirmat de lacheii sai decerebrati drept lider absolut: “Pentru cine are creierul cat o gamalie, realegerea Intîiului e un fenomen natural, ceva ce nu poate fi altfel. Elementele din spatele acestei realitati monolitice sunt cetoase. Nu cred ca la varsta asta exista vreunul care isi imagineaza ca ar putea fi ales altcineva, vreunul care poate face diferenta dintre Partid si Stat. Pentru noi, la varsta asta, ambele inseamna un singur lucru: Ceausescu”. Pot depune marturie, asa vedeau lucrurile multi oameni atunci, nu doar baronii lui Ceausescu, de la Dascalescu si Mizil la Popescu-Dumnezeu si Stefan Andrei. Si totusi…
Naratorul acestei fictiuni autobiografice (orasul Craiova, zona, atmosfera, oamenii locurilor pe unde ajunge sunt acolo, ii descoperi in carne si oase, nu ca imagini descarnate din cine stie ce album pierdut prin vreo pivnita ori vreun pod), este, spre a relua titlul unui celebru film al marelui regizor maghiar Miklós Jancsó, un sarman flacau. Are 18 ani, e inteligent, bascalios, nu da doi bani pe sloganele oficiale, tatal este pictor, parintii sunt divortati, au pile, pot obtine lucruri pe care altii nici macar nu le viseaza. Adrian Buz reconstituie remarcabil mentalul adolescentului pe cale de a deveni barbat, starea de continua nemultumire cu lumea asa cum este, efortul de a-si gasi calea proprie, de a nu se lasa dadacit si timorat de cei care au renuntat de mult la visul libertatii.
Mi-am amintit, citind acest captivant roman, de propria mea experienta in scoala de ofiteri din Drumul Taberei. Era in 1976, lucrurile nu ajunsesera nici pe departe la dezastrul de la sfarsitul anilor 80. Din prima zi m-a izbit lipsa de sens a exercitiilor ce ni se impuneau. Tocmai publicasem un articol in “Contemporanul” despre Habermas si destinul subiectivitatii si iata-ma nimerit in plin infern al obedientei obligatorii. Starea de incongruenta era insuportabila. Am fost coleg de pluton cu bunul meu prieten Tudor Jebeleanu si cu regretatul Alexei Florescu. M-am imprietenit acolo cu Adrian Enescu, cunoscutul compozitor, regret ca nu l-am mai vazut de decenii. Pe atunci, absolventii de facultati faceau doar sase luni stagiu militar. Juramantul se depunea dupa o luna. Numaram nu doar minutele, ci si secundele in asteptarea clipei cand, dupa juramant, vom avea dreptul la permisii.
Asadar, sarmanul flacau este un baiat din Craiova. A picat la facultate, a fost recrutat in armata, a devenit racan. Apucase sa mearga la Praga intr-o excursie BTT. Era in vara lui 1989, Cehoslovacia lui Gustav Husak si Milos Jakes le aparea ca o oaza de opulenta nefericitilor ajunsi acolo din Republica Socialista a Anomaliei, condusa de geniile combinate ale lui Nicolae si Elenei Ceausescu. Intoarcerea acasa include si un popas nu ritualic, ci strict materialist la Scornicesti. Insotitorul oficial al grupului, de-obicei omul “organelor”, stie locul, are contacte, vrea sa faca rost de mancare. Tema foametei si a goanei cvasi-animalice dupa alimente este una dintre cele uitate azi de cei care suspina dupa vremurile “socialismului multilateral dezvoltat”.
Asemeni celor mai multi tineri recrutati, eroul cartii trebuia se serveasca un an si patru luni in sordidele baraci ale socialismului de cazarma. Hrana este infecta, dusurile sunt macabre, paturile malodorante, uniformele parca facute din glaspapir. Unicul loc unde se poate trai relativ normal e la infirmerie. Totul este jegos, repugnant, la propriu si la figurat. Dar chiar si in acest noroi pulseaza speranta.
Interventiile paterne il aduc intr-o unitate din Caracal, la mai putin de-o ora de parinti si amici. Totul se petrece in perioada finala, a agoniei comunismului est european, in genere, a celui romanesc in particular. Incepe revolutia, mai intai la Timisoara, apoi la Bucuresti si in alte orase. Eroism, represiune, sange. Nu voi intra in trama epica, voi spune doar ca secventele se deruleaza naucitor si absorbant asemeni timpurilor acelea, absorbante, nebuloase, pline de iluzii demult rispite in mlastina compromisurilor, tradarilor si intrigilor ce-au urmat. Sarmanii flacai ai acelor vremuri sunt azi generatia care poate salva memoria. Este ceea ce face, admirabil, onest si cu mare talent, Adrian Buz in acest roman cu totul remarcabil. La un sfert de veac de la prabusirea comunismului in Romania, cartea lui Adrian Buz, un roman de o incandescenta onestitate, este o pledoarie intru totul convingatoare pentru dreptul la memorie.
Articol publicat și pe www.contributors.ro
CITIȚI ȘI
