Sacrificiul

Cum ar fi arătat, oare, societatea românească la peste un sfert de secol după căderea regimului comunist, fără acest uriaș corpus memorialistic, acumulat cu sârg, devoțiune și altruism, de-a lungul acestor (în fond, nu foarte mulți) ani? Ar fi arătat, îndrăznesc analogia, precum un oraș fără biserici. Precum un tărâm pârjolit.

O benefică împletire de circumstanțe a fă­cut ca, în ultima jumătate de an, să trăiesc două experiențe îndelung așteptate: în iu­lie 2015 am fost pentru prima dată la În­chisoarea Pitești, re­cu­pe­ra­tă în circuitul de referință al comunismului românesc, iar în noiembrie am ajuns la Fortul 13, Jilava. Vestea bună pentru toți cei im­plicați în studiul to­ta­li­ta­rismului ar fi următoarea: sunteți ascultați și prețuiți de tineri! Mai exact: de tâ­năra generație (bine) edu­cată a României. La Pitești, am participat la Școala de vară anuală, or­ganizată de Fundația Sfinții Închisorilor, iar la Jilava am făcut o vizită-pelerinaj, îm­preună cu un grup de vreo 70 de studenți, veniți tocmai de la Cluj și Iași, în acest scop. În ambele situații (și nu sunt sin­gurele!), uimea interesul lor avid de a ști ce s-a întâmplat în urmă cu cinci-șase de­cenii între zidurile acelor penitenciare și dincolo de ele. Impresiona disponibilitatea lor intelectuală și morală. Mi-au dat curaj acești tineri, la gândul că nu este totul pierdut. Că nu așteaptă decât să le venim în întâmpinare - în mod autentic. Cre­di­bil. Două călăuze au potențat efectul în­tâlnirii cu acele ambianțe ale istoriei și sa­crificiului. Doi foști deținuți politici, ve­niți să predea ștafeta sensurilor, povestind ramificațiile experienței carcerale, în timp și spațiu: la Pitești, d-l Gheorghe Plop (fost deținut al penitenciarului în plină re­e­ducare, ’49-’51), iar la Jilava, d-l De­mostene Andronescu (încarcerat aici între ’52-’55). Vizualizând a posteriori pre­zen­țele lor, nu pot decât să-i situez în aceeași familie nobilă, să-i privesc ajunși la o se­nectute înrudită, de-a dreptul juvenilă, scu­tită de ridurile resentimentului, parcă pentru a ne convinge că logica suferinței asumate spiritual și moral este pe cât de tainică, pe atât de reală. În acest cadru sti­mulant, s-a petrecut, la scurt timp, în­tâl­nirea cu ultimul volum memorialistic al acad. Radu Ciuceanu - La taină cu dia­volul (Editura INST, 2015).

Ori de câte câte ori am pri­vilegiul să mă cufund, ca­tharctic aș spune, în lectura unei cărți mărturisitoare pre­cum este a cincea din seria sem­nată de Radu Ciuceanu, îmi pun re­toric, sporind satisfacția lăuntrică, între­barea: cum ar fi arătat, oare, societatea românească la peste un sfert de secol du­pă căderea regimului comunist, fără acest uriaș corpus memorialistic, acumulat cu sârg, devoțiune și altruism, de-a lungul acestor (în fond, nu foarte mulți) ani? Ar fi arătat, îndrăznesc analogia, precum un oraș fără biserici. Precum un tărâm pâr­jolit. Cred cu tărie că una dintre sursele co­erenței noastre naționale (atâta câtă există) se datorează (și) acestui tezaur de mărturisire, nu întotdeauna prețuit sau re­cunoscut la justa valoare, dar nu mai pu­țin solid și fertil; efortului conjugat al tu­turor celor care, nerăpuși de încercări greu imaginabile, suportate ani de-a rân­dul, au considerat necesar să evoce, să nu lase uitării. Să prețuiască. Să transmită.

Memorialiștii detenției alcătuiesc o co­mu­nitate. Cel puțin eu așa îi văd. O co­mu­nitate aflată în comuniune, dincolo de in­teracțiunile strict private, omogenă și di­versă în același timp. În această remar­cabilă colectivitate, Radu Ciuceanu ar fi, așa­dar, primus inter pares. Nu avem cum să nu-i recunoaștem ca­li­tățile excepționale, dar în același timp nu putem trece cu vederea că per­so­nalitatea sa complexă (re­unind planul cultural, mo­ral, spiritual, chiar prag­ma­tic) sintetizează trăsăturile unei întregi elite care, prin jertfa ei, a transformat per­versele pușcării comuniste în spații de excelență exis­tențială (fiind căutate, cum spuneam, toc­mai din acest motiv, cu maxim interes, de mulți tineri contemporani...).

În memorialistica represiunii totalitare din România, opera lui Radu Ciuceanu es­te probabil cea mai întinsă. Performanță că­reia i se adaugă aceea de a se număra prin­tre puținii care au început clandestin redactarea memoriilor, în plin comunism. Astăzi, pe șantierul editorial deschis în pri­mii ani ’90, el activează cu o consecvență ieșită din comun, pe care, cu siguranță, vo­cația de istoric i-o dictează. Cel de-al cincilea volum al memoriilor se adaugă, așadar, unui efort deja impresionant, pe care l-aș numi, în cazul său, un patos al evo­cării. Al rememorării. Un elan bine con­trolat însă, căci patosul amintit nu es­te de tip autoreferențial - în sensul nom­brilismului auctorial, narcisic, la modă. Asemenea confraților săi de zodie, pentru Radu Ciuceanu scrierea mărturiilor de fost de­ținut politic (16 ani!) nu este nici pe de­parte o plăcere egolatră. Acești oameni tre­cuți prin experiențe liminare, ajunși de atâ­tea ori la granița vieții pământești, au înțeles că părerea de sine și slava deșartă ră­mân slăbiciuni derizorii. De care te fe­rești cu orice preț. (Cum ar putea exista un orgoliu al supraviețuirii?!) Iar în aceste condiții, triplul efort al aducerii aminte, al retrăirii și al punerii pe hârtie nu poate reprezenta altceva decât o aleasă în­da­to­rire - deopotrivă față de cei care trebuie să cunoască adevărul și față de cei care nu mai sunt. Împotriva nedreptei uitări sau a ig­noranței se duce lupta pentru o re­com­punere cât mai onestă a trecutului, dar și împotriva delăsării morale care ar putea neglija învățămintele utile de aici înainte.

Iată, așadar, de ce Radu Ciuceanu es­te, între altele, un portretist atât de ge­neros, fiind ajutat întru aceasta de talentul scriitoricesc, care asigură mul­tor pagini o valoare literară ne­îndoielnică, perfect compatibilă cu au­ten­ticitatea relatării istorice. Astfel, el ține să aducă în fața cititorului mai ales chipul ce­luilalt - ajutându-ne să înțelegem întreg uni­versul uman al închisorii politice co­mu­niste, pe fundalul evenimentelor epocii, constant paginate. Atunci când numele unui coleg de detenție nu dă chiar titlul unui capitol, evocarea este în orice caz mi­nuțioasă în expresia literară și devotată ca demers. Iată un interesant tablou colectiv, în ambianța Gherlei: „Interiorul încăperii era dominat, pe miazăzi, de priciurile cu saltele tocite, de paie și, pe miazănoapte, de un șir dublu de paturi suprapuse, «îm­podobite» și ele cu același echipament uzat și urât mirositor. Eram circa 50-60 de condamnați și, într-o săptămână-do­uă, deja începuserăm să ne cunoaștem: din prima zi, aromânii s-au îmbrățișat și au început să ciripească pe dialectul lor «țânțăresc», ușor de decriptat dacă erau dispuși la un andante pastorale și imposibil de descifrat dacă mergeau pe un allegro crescendo. Încolo, oameni de cuvânt, credincioși și patrioți fără egal. (...) În pușcărie au fost la fel, fără teamă sau fără frică și nu întâlnisem în re­edu­care niciun călău din rândurile lor. Si­nu­cigași, da. Exemplul cel mai clar l-am avut când aromânul Șerban Gheorghe s-a aruncat în gol, în temnița Piteștiului; sau Cociu Barba, care a încercat să se sinucidă atunci când a constatat că sub tortură ar fi putut divulga, fără voia lui, alți camarazi rămași afară. Erau absenți din conducerea vreunui comitet de ree­du­care și dispuși, precum Constantin Te­ja, să-și mărturisească apartenența po­li­tică până la ultima suflare“ (p. 257).

O particularitate esențială a me­mo­ria­lis­ticii lui Radu Ciuceanu (de natură să apro­pie, să fidelizeze cititorul) este autoironia. Ne-forțată, ne-calofilă, ne-amară. Semn al acceptării propriului destin și indiciul unei educații solide, care interzice auto­vic­timizarea. Privirea înțeleptului capabil să se elibereze, cu stoicism, de ura vindictei (chiar când i-au fost hărăzite atroce ne­dreptăți) este acompaniată în adâncime de seninătatea celui pentru care credința în Dumnezeu rămâne limanul inatacabil. Lu­cru pe care Radu Ciuceanu îl măr­tu­ri­sește de câte ori are prilejul... În fond, me­morialistul iadului carceral totalitar își în­găduie (auto)ironia, exact așa cum, de­se­ori, cei mai îmbunătățiți monahi recurg la imagini îndrăznețe sau chiar hazlii pentru a-și lămuri fiii duhovnicești. Epopeea su­ferinței de TBC e redată fără a dramatiza, dar în același timp cu atenție la detaliile fo­lositoare: citim debutul capitolului: Ca­mera 122: „- Mișcă, bă! Îndemnul, rostit pe un ton care nu admitea replică, venea din partea unei matahale, necunoscute în­că, mie; dormeam când a venit pa­chi­dermul... Ce poți face altceva, atunci când simți că după amiaza te invadează temperatura, așa cum soarele îți aruncă, în toiul verii, vipiile sale? Mă obișnuisem cu febra care nu sărea mai mult de 37,5, maximum 38, considerând-o, alături de transpirația insidioasă, drept primul meu dușman, pe care doream cu în­ver­șunare să-l răpun. Deocamdată nu aveam alt amic decât odihna, iar în infir­meria din zarca Gherlei, unde erau adu­nați toți tu­berculoșii, somnul era prima regulă care se transmitea de la generație la ge­ne­ra­ție... de muribunzi. Mi-am luat zdrențele degrabă și, acompaniat de în­demnul treci înainte!, am părăsit în­că­pe­rea unde să­lășluisem aproape o lună...“ (p. 86).

Cu câteva notabile excepții, imensul corpus al me­mo­ria­lis­ticii carcerale, germinat de con­științele treze ale celor care au trăit direct represiunea co­mu­nistă, nu beneficiază încă de o legitimare adecvată - nici din punctul de vedere al istoriei și criticii literare românești, nici al istoriografiei oficiale. Se va spune, pro­ba­bil, că nu s-a acumulat suficient recul pen­tru a i se decanta valoarea. Densitatea aces­tei ample categorii de scrieri, calitatea lor etică și (de cele mai multe ori) estetică ne obligă, însă, să recunoaștem că, în ul­ti­mul sfert de secol, cultura noastră și-a adăugat un capitol crucial, care merită și aș­teaptă o tratare hermeneutică pe mă­su­ră. Până una-alta, „procesul co­mu­nis­mu­lui“, prin travaliul memoriei, continuă nea­bă­tut: noi cărți, reeditări, pelerinaje, co­­loc­vii și, nu în ultimul rând, re­cu­pe­ra­rea lo­curilor pecetluite de sacrificiu. În ce­ea ce îl privește, Radu Ciuceanu anunță în­cre­ză­tor șantierul celui de-al șaselea vo­lum, co­rolarul seriei sale de memorii. O formă trans­figurată de victorie în fața absurdului.