Salt mortal

Batranetea si moartea sunt subiecte incomode intr-o lume preocupata intens de prezentul ei si care face din hedonism aproape o religie. La fel se intampla cu boala, suferinta, saracia, disperarea, nebunia, in general cu tot ce stanjeneste o perceptie fericita a lucrurilor si te confrunta cu slabiciunile fiintei umane. Orice forma de vulnerabilitate e privita cel putin cu suspiciune, pentru ca in oglinda ei poti contempla acea parte pe care o refuzi, de vreme ce societatea cultiva ca valori supreme puterea, eficienta, stapanirea de sine, siguranta si tot ce il prezinta pe individ ca pe un invingator. In acest context, batranul evoca si el figura exclusului, considerata de Ernesto Sabato, intr-un interviu, figura emblematica a epocii noastre. Asta din pricina ca legaturile celui batran cu lumea slabesc incet, incet, pana la inconsistenta. Pe de alta parte, el ne obliga sa ne privim proiectati spre viitor ca la o parte din noi in care, deocamdata, nu ne recunoastem sau refuzam sa ne recunoastem, dar o presimtim ca o certitudine. Incert ramane doar modul in care vom imbatrani (daca vom apuca sa imbatranim) si felul in care vom muri. Din aceasta neliniste s-a nascut multa literatura, filozofie, s-au nascut mituri, ceea ce face inca o data incomode cele doua subiecte. Ca sa nu mai spunem ca s-au nascut in jurul lor o seama de stereotipuri, constructe culturale care definesc intr-o epoca opinia comuna asupra a ceea ce inseamna a fi batran sau a muri. Ca felul in care traiesti aceste stari ale devenirii tale in mare masura predefinite cultural e destul de convingator demonstrat de o carte cum e cea a lui Philippe Aries, Omul in fata mortii si, intr-un fel, cartea lui Livius Ciocarlie face transparent, cu alte mijloace si in alt registru, acelasi lucru.
Cartea sa e, inainte de toate, o marturie, in care experienta de viata si cea de lectura sunt puse in scena, dupa o reteta livrata de autor cu umor si autoironie la paginile 140-141 (doua principii de ordine, mai multe serii de fragmente, cautarea unui algoritm). Stilul fragmentar ce caracterizeaza multe dintre cartile lui Livius Ciocarlie e formula ideala pentru a deconstrui gandurile altora, pentru a explora indecizia propriilor ganduri si a lasa in suspensie sensurile.
Spirit modern, in ciuda afisarii la vedere a unor mijloace de lucru postmoderne, scriitorul e unul dintre cei pentru care sensul nu e prestabilit, unul care prefera subrezenia celui care se indoieste in credinta, celui care crede neclintit (“credinta subreda mai pot s-o inteleg. In credinta sigura de sine vad un mare risc. Ori esti, atunci, un mistic, ori e ca si cum ai avea un cont, asigurator, la CEC.” - p. 61). E, in consecinta, lipsit de speranta pe care ti-o da credinta. In aceste conditii, a intampina batranetea ca realitate si moartea ca ultimul fapt prezinta interes in masura in care cel ce scrie nu stie dinainte ce gandeste. “Aflu scriind” - spune el (p. 100).
Ca cititor, urmezi algoritmul propus de autor: ca exista cu adevarat unul ma face sa o cred faptul ca dispozitia ti se schimba citind cartea, de la una sumbra la una vesela, ca intr-un joc cu masti. Efectul e paradoxal, luneci din nostalgie si sumbra dispozitie in gluma, din tragic in derizoriul cotidian. Textul e versatil, inselator, nu se lasa prins, captat intr-un sens unic, batranetea nu e pentru autor varsta adevarurilor legitimate de experienta, nici macar a unora relative, si discursul sau se refuza, in traditie barthiana, ideii de a fi un discurs de putere. El nu pretinde a ne invata ceva, ci doar a ne face sa urmam traseul sinuos, imprevizibil, al unei gandiri ce refuza a se conforma la ceva anume, la ceva dinainte stiut. In ciuda comentariilor docte pe seama operei unor renumiti ganditori sau filosofi, cartea nu e un tratat si indecizia generica (atribut postmodern de asta data) participa la refuzul mai general al autorului de a se lasa tentat de sensuri definitive. Nu e vorba deci de certitudini, de idei, ci de pareri. “Cand suna apodictic, e chestiune de stil” - precizeaza autorul (p. 232).
E posibila si o lectura sau relectura a cartii, oarecum la intamplare. Ai surpriza sa descoperi un fragment peste care ai trecut in graba intaia oara, unul pe care il citesti pentru frumusetea lui literara, ca pe o pagina de proza foarte buna, altul care iti sare in ochi prin virtuozitatea comentariului sau a punerii in scena a personajului central, care e chiar autorul. Rasar din amintire portrete (rude, prieteni pierduti) creionate in cateva tuse, scriitorul fiind un maestru in tehnica crochiului si facand adesea din concizie (e valabil si pentru unele comentarii) o proba de virtuozitate.
Livius Ciocarlie si-a construit de multa vreme o mitologie personala: personajul ce il reprezinta sau, mai exact, cu care se confunda pana la identificare (mai mult decat in alte carti, aici) e unul, mereu acelasi, unul cam nauc si care, indiferent de varsta se simte inadecvat la realitate (vezi scena cvasi-grotesca, daca nu ar fi amuzanta, de la o lansare de carte pe o terasa pe care se bea bere si se consuma carnati). Personajul in pielea caruia se simte cel mai bine are atributele strainului prin excelenta: “Drum in oras. Varsta nu ma schimba. La pranz, in soare ma simt ca intotdeauna. La fel de nelalocul meu, la fel de pierdut. Prin urmare, e cazul sa dramuiesc pateticul decrepitudinii. Cum ar zice un mare barbat de stat: ciocul mic!” (p. 124). Personajul-autor intruchipeaza un fel de lume pe dos, in care valorile la moda sau ceea ce-i mana pe cei mai multi in lupta sunt privite cu suspiciune, daca nu cu indiferenta. Nu e un revoltat, pentru ca nu are destula energie pentru asta, si nici un sceptic, pentru ca are prea mult umor si autoironie. Osciland intre a nu se lua in serios sau a o face, intre aspiratiile unui Oblomov duse pana la ultimele consecinte si un donquijotism lipsit de orice emfaza, autorul divagheaza cu gratie pe teme grave si se complace de aceasta data in mai multe roluri: filosof despicand firul in patru, observator lucid al spectacolului dramatic al imbatranirii altcuiva, la care trage cu ochiul divizat intre compasiune si acceptare resemnata, autobiograf rascolind trecutul si prezentul pentru a descifra zadarnic in ele semnele unui destin. Lipsa de patetism vine si din lipsa de tragic, absent in lipsa unui sens de implinit, a credintei deci, si a limitarilor la care e supus cel ce ar vrea sa il implineasca (aici gandul meu nu coincide cu cel al autorului, care crede ca tragicul inseamna mai ales neant). E vorba doar de un sens de descoperit scriind, lucrand in marginea nimicirii, a vidului rasarind mereu la interstitii. “Moartea ne preschimba in cuvinte, cuvintele ne preschimba in morti” - spune undeva Michel Serres. Sa fie scrisul insusi o forma de a lucra in preajma mortii, o forma de complicitate cu ea, un exercitiu pregatitor?
Registrul acesta nu e urmat consecvent, caci orice forma de gravitate e luata in raspar, cadem adesea in spatiul unui rasu-plansu pe care il suspenda cate o izbucnire autoflagelanta, cum ar fi aceea de a descoperi in oglinda imaginea unui mosneag (e foarte putina autocomplezenta in aceasta carte), cate o scurta revolta bine strunita in fata mortii ce i-a luat prieteni dragi sau fiinte apropiate (ocazie de a da umbrelor contur, uneori nostalgic) sau privirea speculara indreptata spre altii pe care ii vede, i-a vazut imbatranind sau murind. Privire-capcana, in masura in care tinzi sa te identifici cu ei, o forma de a explora propriul, posibil, viitor.

De obicei, batranetea se defineste prin raport cu tineretea, fiind vazuta ca inversul ei. Uneori comparatia poate fi transata in favoarea celei dintai, asa cum face Alexandru Paleologu intr-un interviu recent sau cum credea Constantin Noica (citat la pagina 131) atunci cand spunea ca “dupa 60 de ani individul scapa de specie”, adica de neesential. La Livius Ciocarlie ea se defineste in raport cu batranetea celor din jur. Cel mai adesea a mamei B. Daca ar fi sa urmam seria de fragmente care o privesc, am putea spune ca batranetea e atunci cand altii decid pentru tine, cand altii devin responsabili pentru tine, cand legaturile tale cu lumea se desfac pana la a ramane tu cu tine, intr-un soi de nebuloasa izolare.
Sau putem spune ca batranetea e atunci cand vorbele tale sunt un palid reflex al unor fraze ce altadata aveau sens, azi fiind doar amintiri, citate nemailegate de realitati, ci de o lume ce a ramas suspendata in cuvinte, impreuna cu cel care le rosteste. Exersam apartenenta la acest univers in starile de buimaceala, de confuzie. E scrisul si o forma de a te elibera de ea? Ordonand, incercand sa se ancoreze in cuvinte, cel care scrie cauta sa recupereze o consistenta pierduta? O parte importanta din reflectiile autorului privesc de-a lungul intregii carti rostul scrisului, indoielile privitoare la el, o tema recurenta la L. C. O alta figura cu rol emblematic pentru acest teritoriu al batranetii care se orienteaza spre moarte este tatal. Daca el e oglinda a ceea ce ne e dat sa vedem din batranete si pornind de la asta sa riscam o definitie, atunci am putea spune ca, pe masura instrainarii de lume, apare dorinta intoarcerii acolo unde ai fost iubit cu adevarat si protejat. Un acasa imposibil de regasit, in masura in care e un loc pustiit, unde nu mai esti de nimeni asteptat, fiind tu, teoretic, primul la rand, urmatorul. Inevitabil, tema mortii se leaga astfel de frica, autorul marturisind ca in ce il priveste aceasta frica e de grad secund, e frica de a nu ajunge sa-ti fie frica de moarte. Pentru asta, poate, exercitiul de imblanzire ce tine de scris, dar si de invocarea umbrelor protectoare, exprima o nevoie de ancorare printre repere cunoscute. Ca si cum, cu cat te simti mai strain de lumea in care traiesti, ai nevoie sa o “recunosti” in aspectele ei familiare. Nu sunt, in fond, acestea decat forme ale vulnerabilitatii esentiale a celui care e, intr-un fel sau altul, un exclus, asa cum batranul e tentat si poate si indreptatit sa se simta intr-o societate care il livreaza, fara speranta, propriei sale vulnerabilitati.
Un raspuns posibil la precaritatea batranetii il constituie la Livius Ciocarlie tandretea: imputinarea relatiilor cu ceilalti se compenseaza prin adancirea lor. E vorba in primul rand de Maxone, figura tutelara a unui univers inca necorupt. Copilul permite reprezentarea unui alt fel de devenire, cea care e inca daruita cu virtualitate pura, cea prin care prind corp valorile si virtutile de care autorul se simte atasat. Copilul e intruparea lor pozitiva.
Legand intre ele cele doua capete ale firului - copilul si batranul, unul abia iesind din matca protectoare a haosului, altul visand sa regreseze in ea -, cartea imagineaza traseul vietii ca o punte fragila, mai mult decat ca un ciclu repetabil. O punte suspendata deasupra unui neant, transformata de magia scrisului in panza protectoare.

Livius Ciocarlie, Batranete si moarte in mileniul trei, Humanitas, 2005, 233 p.