Scara care nu poate fi mutată și alte povestiri hierosolimitane

Dispărut încă de la sfârșitul primul război mondial, Imperiul Otoman supraviețuiește pentru moment, prin legile sale, în Biserica Sfântului Mormânt.

*Scara de lemn așezată sub una dintre fe­res­trele care dau înspre intrarea Bisericii Sfântului Mormânt.

Ca mulți alți călători ajunşi la Ierusalim pentru a vedea Lo­curile Sfinte, în special Biserica Sfântului Mormânt, am fost şi eu, pe rând, entuziasmată, uimită, revoltată, ofen­sată, rar impasibilă, atunci când am fost confruntată cu dizarmonia umană și arhitectonică caracteristică aces­tui monument. Ea se explică prin lunga istorie a acestei bi­serici inaugurate în anul 336, în timpul lui Constantin cel Mare. Distrusă de perși în 614, reconstruită, a fost com­plet demolată de califul fatimid al-Hakim în 1009. Re­clădită sub domnia lui Constantin Monomachos, bi­serica a fost remodelată apoi de cruciați în forma unei ba­zilici romane, consacrată în anul 1149. Acesta a fost mo­delul menit să dureze. Cu toate că edificiul a suferit mul­te alterări, mai ales la nivelul decorului și al partajării spa­țiului de cult, bazilica își păstrează la nivel structural as­pectul romanic.

Văzută din perspectivă istorică, această biserică prezintă un studiu de caz fascinant, deoarece din punct de vedere le­gal ea funcționează încă după legile unui stat, Imperiul Oto­man, de la a cărui desființare se vor împlini în curând 100 de ani. Legal, Biserica Sfântului Mormânt este un waqf, statut sub care a funcționat, cu scurte întreruperi, din 638, când patriarhul Sofronie al Ierusalimului a ca­pitulat orașul în mâinile califului ‘Umar. Regulile după ca­re biserica este organizată sunt cele ale legii shari’a. În acest tip de sistem legal, un waqf desemnează o donație re­ligioasă, prin care celor ce o folosesc le este acordat drep­tul de uzufruct, nu și de proprietate. Așadar, din punct de vedere legal, niciuna dintre cele șase comunități creștine care își împart spațiul bisericii - grecii ortodocși, la­tinii catolici, armenii, copții, sirienii și etiopienii - nu po­sedă spațiul respectiv, ci doar îl slujesc folosindu-l. Actuala partajare și administrare a bisericii urmează așa-zisul Status quo nunc din 1852, un firman dat de sultan care confirmă un set de norme ce reglementează îm­păr­țirea spațiului, desfășurarea și orele serviciilor liturgice și paraliturgice (de exemplu, procesiuni); în alte cuvinte, stabilea limitele legale în care se desfăşoară întreaga viață cotidiană a comunităților care trăiesc și oficiază în Bi­se­rica Sfântului Mormânt. Status quo-ul îngheța starea de fapt la anul 1852, care favoriza trei dintre cele șase co­munități, grecii, latinii și armenii, iar dintre acestea trei, pe greci. Acest corpus de reguli este încă legea curentă în Biserica Sfântului Mormânt, o relicvă a administrației oto­mane ce a supraviețuit destrămarii Imperiului.

Prevederi ale legii din timpul stăpânirii musulmane de­termină până și închiderea și deschiderea bisericii. Ba­zilica construită de cruciați avea două intrări mo­nu­men­tale. De 800 de ani însă, doar una dintre ele poate fi des­chisă. Cu ritualul deschiderii unicei uși de acces sunt în­sărcinați, încă din timpuri medievale, reprezentanți a do­uă vechi familii musulmane din Ierusalim. După pier­de­rea Ierusalimului de către cruciați în fața lui Saladin, în 1187, acesta a dispus închiderea bisericii și zidirea uneia dintre ușile monumentale. La insistența Papei Inocențiu al IV-lea, sultanul a permis în 1192 deschiderea bisericii la venirea pelerinilor, care puteau intra după ce plăteau o taxă autorităților musulmane. Cheile au fost î­n­cre­din­țate celor două familii musulmane - Nusseibeh și Joudeh - ai căror descendenți îndeplinesc zilnic, din vremea lui Saladin, acest serviciu pentru Biserica Sfântului Mor­mâ­nt. Tot ei erau cei care colectau taxa de intrare, abolită abia în 1831, pe care pelerinii și slujitorii bisericii tre­buiau să o plătească de fiecare dată când intrau. Pentru evi­tarea acestei taxe, diverse soluții au fost căutate, una dintre ele implicând așa-numita Capelă a Francilor, aflată la capătul scărilor care pornesc din partea dreaptă a pie­ței din fața bisericii. Construită în perioada cruciată a Ie­ru­salimului, capela avea inițial menirea de a asigura ac­cesul direct din piață la Calvar. După ce cruciații au pier­dut Ierusalimul, un perete a fost zidit despărțind Calvarul de Capela Francilor. Totuși, un geam a fost lăsat în acest perete (vizibil și astăzi în peretele ce desparte Capela Crucificării de Capela Francilor), prin care pelerinii săraci care ajungeau la Ierusalim și nu puteau plăti taxa de in­trare percepută de musulmani puteau să vadă Calvarul și Sfântul Mormânt fără să intre în biserică. De Status quo se leagă și existența scării așezate sub una dintre fe­res­trele ce dau înspre intrarea bisericii. Această scară de lemn începe să fie reprezentată sub una dintre ferestre în­că din secolul al XVIII-lea, astăzi fiind considerată parte integrantă a fațadei. Ea trebuie înlocuită chiar și atunci când condițiile meteorologice (singurele care pot ignora re­gulile Status quo-ului) duc la putrezirea și dez­mem­brarea ei. Pusă în acel loc de către armeni, cărora le apar­țin ferestrele și bordura în dreptul cărora este plasată, sca­ra a fost în prim-planul multor controverse opu­nân­du-i pe armeni grecilor, pentru că, în versiunea ar­me­ni­lor, ar desemna dreptul lor de posesie asupra acelui pe­re­te. Astăzi scara este considerată parte a Status quo­-ului.

Atât povestea scării, cât și cea a cheilor (cărora le co­res­pund realități materiale în Ierusalim) trimit la împrejurări politice trecute, ale căror norme articulează însă exis­tențe contemporane în acest spațiu restrâns. Dispărut în­că de la sfârșitul primul război mondial, Imperiul Oto­man supraviețuiește pentru moment, prin legile sale, în Bi­serica Sfântului Mormânt.

* VALENTINA COVACI este istoric, doctorandă a Universiteit van Amsterdam din Olanda