Schimbarea în roșu

Marea performanță a romanului Negru și roșu este felul în care împletește polifonic teme spinoase, pline de capcanele prejudecății și ale blocajului mental, scoțându-le în acest fel de sub statutul de miză a cărții.

După o tăcere de nouă ani, unul dintre cei mai interesanți prozatori de după 2000 revine cu un roman foarte curajos. Ioan T. Morar reușește să-și onoreze astfel in­co­moda performanță din Lin­denfeld (2004), o carte de mare virtuozitate și de ace­ea greu de depășit, pe un su­biect nostalgic (a murit sa­tul șvab), dar violent re­mixat în ludic, thriller, de­riziv și, simultan, în gro­tesc.

Cu Negru și roșu, autorul a ales de bună voie să intre fix în ochiul vulcanului: sfâr­șitul celui de-al doilea război mondial, „vă ordon, treceți Prutul!“, masacrul de la Odessa și deportarea țiganilor. Nici că se putea subiect mai exploziv, dar Morar ie­se teafăr din rețeaua de infraroșii a sus­piciunilor (cât p-aci, totuși, să atingă cel pu­țin un fir exploziv: gloria, aici cam și­fonată, a Armatei Române), pentru că i-a fost clar de la bun început pe ce se poate baza ca adevăr istoric. Și n-a depășit gra­nița, ci a lăsat ficțiunea să coloreze ta­bloul, fără să clintească nimic din desenul dat. „Acest roman este o ficțiune care s-a intersectat, în mod inevitabil, cu unele personaje reale, ale căror replici în ca­drul lui țin tot de ficțiune“ - sună, de alt­fel, avertismentul lui Ioan T. Morar.

Ce găsim în planul adevărului is­toric: în primul rând, pe ge­ne­ralul Ion Antonescu, cu carisma lui rece, intimidantă (distanță, distanță și iar distanță separă por­tretul Mareșalului, la Ioan T. Morar, față de cel din Delirul lui Marin Preda). Gă­sim controversata trecere a Nistrului, blestemata campanie de la Odessa și re­presaliile-masacru asupra evreilor, ale că­ror consecințe rostogolesc la vale ce mai con­tinua să stea în picioare din iluziile ma­relui război. Dar mai ales deportarea țiga­nilor în Transnistria, surogat sinistru pen­tru o imposibilă ieșire din derivă („Re­zultatul practic al trimiterii țiganilor în Transnistria s-a soldat cu un fiasco co­losal, material și moral“ - se spune într-un năucitor raport al colonelului Vasile Gor­sky, document autentic plasat ca addenda la roman). Suntem duși în ambianța deja destul de coruptă a instituțiilor unui stat aflat în plină confruntare militară. Mai in­tră în scenă și câțiva generali reali (Ilie Ște­flea, Ion Glogojanu, Iosif Iacobici), ra­poar­te și informații care au circulat între ei, cro­nologia războiului, dar și „tovarășa Ana“ (Pauker, firește), Bodnăraș, „tova­ră­șul Walter“ (Roman, desigur), Divizia „Tu­dor Vladimirescu“ și altele de acest fel. Tot acest schelet istoric e reconstituit și ridicat în picioare, sumbru, fără milă, dar și fără patetism. Și acolo rămâne, ca fundal al romanului, scrijelit cu negru, pâ­nă ce culorile ficțiunii se sting una câte una, scoțându-l din nou la iveală.

Căci restul este ficțiune (și acțiune), din plin.

Un țigănuș din Tărtășești, alb la față, cu ochi albaștri și iubitor de carte, pe nume Jorjan Nicolae, ajunge elev la Liceul Mili­tar din Sibiu. Conștient de grava lui ina­decvare socială, dezvoltă o facultate ab­normă a lucidității, constând în fabricarea minuțioasă a unei biografii de camuflaj. Drumul era, de fapt, gata trasat. Însăși con­diția lui de orfan de război fusese ușor tru­cată, prin trișeria binevoitoare a pre­o­tului din sat: tatăl lui Jorjan nu murise în războiul dintâi, ci trei ani mai târziu, și nu de pe urma rănilor, cum s-a scris în dosar, ci a tuberculozei cu care se în­tor­sese de pe front. Dar sără­cia incredibilă a familiei și aparenta sete de salvare din această condiție a bă­iatului, ca și a mamei lui, scuză convingător mani­gansarea.

Ce s-a putut o dată se va pu­tea oricând. În con­se­cin­ță, câteva mici corecturi pe actele de identitate ale lui Jorjan îl transformă la ca­talog în Georgian Nicolau. Ar avea, vezi Doamne, un bunic grec. Dar nu a învățat grecește, ci nemțește, rusește, franțuzește. Prima vacanță acasă, în țigănie, îl lă­mu­rește că nu va putea avansa răstignit între cele două lumi. Decide să se rupă definitiv de sărăcia urât mirositoare (dureros de rece pasajul în care analizează din ce e făcut mirosul persistent de țigănie) și por­nește cu ambiție de Rastignac precoce, dar și cu aspirații de Julien Sorel, la cu­ce­rirea unui nou destin. Când o teză la ro­mână îi cere să-și povestească o întâm­plare din copilărie, îi dă profesorului acest răspuns bizar: „Eu nu am amintiri din copilărie. M-am sustras banalului ludic prin lectură“. Și fraza, teribil de arogantă, are succes, ca toate stratagemele de ca­muflare ale lui Georgian. De acum înainte, armata, cariera de ofițer și autoritatea tu­telară a generalului Ion Antonescu, cu ca­re poartă nesfârșite dialoguri imaginare, formându-și în acest mod neobișnuit per­sonalitatea, vor face conținutul de fiecare zi al acestui bildungsroman.

Eroul din Negru și roșu are o perspectivă răs­turnată asupra vieții. Copil, el e deja bătrân. Gândește și pentru ai lui. Se vede în ei, dar nu cu ei, ci deasupra lor. Își cal­culează fiecare gest, fiecare pas, își sta­bi­lește jaloane și le depășește pe rând. Viața lui e o scară inventată treaptă cu treaptă, pe măsură ce-o urcă, iar armata - figura perfectă a acestui mod de a acționa. Netrăite la timp, nesupunerile tinereții vor răbufni fatal abia la maturitate.

Deocamdată însă, trecutul a fost evacuat în mod eficient, asa­sinat cu sânge rece, șters, în­gropat. Viitorul? Nici atât nu există, pentru că stă veșnic sub spaima deconspirării. Un set întreg de stra­­tegii de contracarare stau pregătite pen­­tru orice eventualitate. Dacă prin ab­surd Nu­ța, frumoasa, generoasa și pă­ti­mașa lui ma­mă, ar veni la poarta liceului (deși chiar ea îl îndemnase să se rupă de ți­gănie și „să se facă român“) și i-ar stri­ga „Jorjan! Bă­iatul meu!“, ar spune că e doica lui, că­reia nimeni din familia lui „de greci“ nu i-a putut scoate din cap că doar l-a alăp­tat. Dacă va fi surprins vorbind țigă­nește (și va fi!), va spune că a învățat ju­cându-se cu copiii servitorilor. La spo­vedanie nu merge, n-ar avea cum să min­tă, nici cum să spună adevărul. Femeile îl plac, le frec­ventează, dar nu se însoară. În noua lui lume, nu poți veni singur la cu­nunie. Când pare că iubește (ca în epi­so­dul de mare fru­musețe de la Odessa, cu fru­moasa ți­gancă Djinga), de fapt ra­țio­nează („nu pot spune că te iubesc, eu nu iubesc pe ni­meni“) și îndură înghețat stri­gătul ei sfâ­șietor: „Ne ostavliai menia (nu mă părăsi - n.m.), boierule, ne ostavliai menia!“.

Fără trecut și fără viitor, lui Georgian nu-i rămâne decât prezentul, teritoriul volup­tuos al reveriilor automistificării. „Came­leonul din el trăia zile de sărbătoare“, va nota la un moment dat Ioan T. Morar des­pre eroul său, strecurând discret cheia po­trivită pentru acest caracter. Ca un Harap alb în negru, Georgian va întâlni sub fie­care pod nu vicleniile minciunii, ci pe ale adevărului. Pe frontul de dincolo de Prut, va trebui să re-reprime ceea ce deja re­pri­mase crud înăuntrul lui. Va număra evreii spânzurați la Odessa (totuși, ușurat că nu face decât atât!), va inspecta coloniile ți­ganilor deportați, sfârșind prin a-și salva și aduce înapoi în țară mama și sora. Pre­țul e că dezbracă haina de împrumut. De­zer­tor, apoi spion la ruși și îl vedem în final hamletizând lângă cadavrul Mare­șa­lu­lui Antonescu. Comandase personal plu­to­nul de execuție și trăsese glonțul decisiv.

„Cum am putut fi atât de orb, cum de nu am observat greșelile lui grave, politica lui încăpățânată“ - se gândește acum.

Ioan T. Morar a vrut acest final destul de di­dactic. Cum nu e un arhitect literar în­cepător, trebuie să ne întrebăm de ce. Poa­te că a făcut loc bine cunoscutei pilde a șar­pelui ouroboros, cel care își înghite coa­da. Dezintegrarea fictivului repară hybris-ul, regenerează? Nu știm, pentru că Georgian Nicolau e lăsat în întuneric, din nou la răs­cruce. Doar că acum drumul duce înapoi.

Cred mai degrabă că, pe măsură ce a scris povestea acestui straniu dezrădăcinat, cu viața lui dublă (ba triplă chiar, dacă so­co­tim și proiecția de sine), cu trezia dure­roasă a simultaneității multelor lui destine contradictorii, prozatorul a ales ca acord final interpretarea nepolemică a mo­men­tului istoric.

„Un întuneric în care, de acum, se în­gropase imaginea unei lumi pe care An­tonescu a stăpânit-o și împuținat-o, dar nu a înțeles-o.“ Spotul rămâne nemilos asu­pra Mareșalului, în timp ce ofițerul ți­gan se poate retrage discret de partea vic­timelor.

Marea performanță a ro­ma­nului Negru și roșu este fe­lul în care împletește poli­fo­nic teme spinoase, pline de capcanele prejudecății și ale blocajului mental, scoțându-le în acest fel de sub statutul de miză a cărții. Niciuna dintre ele nu poate fi invocată ca principal mesaj - și, slavă Domnului, se vorbește de masacrarea evreilor la Odessa, de depor­tarea țiganilor în Transnistria, de corupția din birourile antonesciene ale românizării, de comploturi, de spionaj, de racolare și în­doctrinare bolșevică sub masca soluției politice corective ș.a.m.d. Avem o dată tema identității, surprinsă în plină criză de interpretare, în condițiile ideologiei ra­siste. Avem apoi tema onoarei militare, blo­cată în tragicul conflict cu grila morală. În simetrie, avem și tema trădării, salutar extrasă din posibilul schematism al unui roman istoric sau de război și trecută, fără urmă de inhibiție, prin acizii decapanți ai clasicității. Tolstoi și războiul developant de caractere, Rebreanu, cu al său Bologa în dilemă corneliană (stendhaliană, dacă vrem), mult Balzac, dar și mai mult Bre­ban în „dezincriminarea“ ascensiunii prin rău. Totul - captat printr-o retragere tran­șantă în scriitură neutră, cât mai departe de postmodernism. Cu atât mai valoroase sunt cârligele spre celălalt roman, Lin­den­feld, din care recuperează angoasa iden­ti­tății ca endogamie (socială, în Negru și ro­șu), nevroza imposturii, dar și tentația ire­presibilă a jocului faustic cu puterile lui Dumnezeu.

Ioan T. Morar își arată originalitatea în cu­rioasa poziționare față de eroii lui: un fel de bună dispoziție greu de catalogat, între clovn tragic, magician malefic și gladiator de circ. Îi tratează cu o cruzime zâm­bi­toare, soră cu îngăduința echivocă a lui Ca­­ragiale, cel din „Zi-le oameni și dă-le pa­ce“. //