Schita de portret

El e un reper de echilibru într-o societate ca­re, scoasă din chingi în 1989, face eforturi să se reconstruiască; şi, într-un cerc mai larg, este un gânditor într-o lume ce se schimbă spectaculos de la un deceniu la altul, de la un an la altul, de la o săptămână la alta.

Nimic, însă, nu pare să-l ia prin surprindere pe Mihai Şora. Nu doar că el a văzut multe; dar vrea să vadă, încă, multe altele. Căci a do­ua însuşire asumată intim şi devenită una cu subiectul cunoscător este curiozitatea. Căr­turarul a găsit un mod unic de a armoniza ci­titul cărţilor cu lectura oamenilor şi a fap­te­lor. Biblioteca şi Lumea, textul şi omenescul, sunt procesate, la modul interogativ şi re­flexiv, cu un interes niciodată tocit, mereu proaspăt şi viu. Şora este un bătrân tânăr şi un înţelept care ştie savoarea ascuţită a „nai­vităţii“. Atenţia, interesul, curiozitatea pură îl duc spre tot ceea ce se întâmplă şi aşteaptă, de la el, un sens unificator.

Am citat de mai multe ori unor studenţi iu­bitori de literatură vorba memorabilă a lui Şora, întrebat o dată, de asistentul care eram, cum să explic mai bine diferenţa fun­da­men­tală dintre Mozart şi manele, dintre Shakes­peare şi cutare autor negustor contemporan de nimicuri colorate. M-a ascultat cu atenţie, a gustat înflăcărarea mea şi mi-a răspuns scurt: „Le putem spune aşa. Shakespeare poate integra manelele, dar manelele nu-l pot integra pe Shakespeare“. Se putea da un răspuns mai bun? Greu de crezut.

Mihai Şora este unul dintre puţinii gânditori români care, având un proiect, îl deschid spre tot ceea ce îl poate reformula şi îmbunătăţi. Amploarea şi dificultatea progresivă a pro­iectului nu-l sperie; iar durata lungă în care el se înscrie (şi care, de asemenea, con­tras­tează cu timpii scurţi şi gâfâiţi ai altora) oferă garanţii în afara generaţiilor. Scrisul lui Şora este impregnat de prezent şi totodată pro­fund atemporal. E individual şi în acelaşi timp un bun social. Acoperă cu răbdare toate ni­velurile, până la cel macro. Citindu-l, capeţi răs­puns la întrebările de azi şi îţi articulezi mai bine interogaţiile de mâine. Iar „adev­ă­ru­rile“ de ieri îşi capătă ghilimelele cuvenite.

Deschiderea filozofului spre ceilalţi ar putea fi o poză: şi aşa şi este, la spirite cu oroarea vul­gului şi cu seducţia propriei măreţii. La Mihai Şora, această deschidere este o axă: a scri­sului şi a vieţii sale „obişnuite“, deopotrivă. Biblioteca ideală imaginată de cărturar este o bibliotecă pentru toţi – şi nu e o simplă coincidenţă că Şora a făcut programul unei colecţii cu acest nume ce a hrănit, intelectual, ge­neraţii şi generaţii de cititori.

Citindu-l şi văzându-l pe Mihai Şora, as­cul­tându-l cu atenţie chiar şi atunci când tace, bucurându-te, pur şi simplu, că un asemenea om există, îţi vine să iei istoria filozofiei şi s-o răstorni revoluţionar.

Filozoful nu mai trebuie alungat din Cetate.