Pe aceeași temă
Publicăm în avanpremieră câteva pagini noi din ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a cărţii lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (sub tipar la Ed. Polirom). Din lipsă de spaţiu, redacţia a renunţat la notele bibliografice (n. red.)
Pe cât de detaliat şi profund este modul în care tratează Henriette Yvone Stahl problema personajelor narcomane din proza sa (Între zi şi noapte, 1942 şi Le témoin de lÉternité, 1975), pe atât de stereotip abordează Cezar Petrescu acest subiect. Discursul romancierului este moralizator şi plin de locuri comune care nu depăşesc ideea de „paradis artificial“. Criticul Cosmin Ciotloş observă corect faptul că trip-urile narcotice descrise de Cezar Petrescu sunt „indistincte“, indiferent de drogul pe care şi-l administrează narcomanul.
Cezar Petrescu: „Revoluţii estetice, cocaină şi alcool“
Sentimentul este că Cezar Petrescu nu a vrut să rateze această temă, foarte la modă în epocă, dar nu s-a documentat suficient pe marginea ei. Chiar termenii „tehnici“ folosiţi de prozator sunt uneori inadecvaţi. De pildă, personajul Dan Şcheianu (Întunecare, 1927) nu inspiră praful de cocaină, ci îl „miroase cu lăcomie“.
Portretul cocainomanului Şcheianu este construit de Cezar Petrescu pe calapodul unui tânăr poet avangardist, care vrea „să revoluţioneze poezia românească“. Suntem în anii primului război mondial, în epoca „insurecţiei de la Zürich“. Discursul lui Şcheianu împotriva „artei burgheze“ („Toţi [poeţii] cântă luna! Cromolitografie pentru fete de pension. Luna e codoaşcă bătrână!“) este foarte asemănător cu cel al lui Ion Vinea din celebrul său manifest: „Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă. Luna [este] o fereastră de bordel“ (Manifest activist către tinerime, 1924). Poate că romancierul a împrumutat pentru portretul lui Şcheianu câteva tuşe de la poetul Vinea. Acesta „practica stupefiarea“ cu cocaină şi/sau eter împreună cu Ion Barbu, cum îşi nota Lovinescu în agenda cenaclului Sburătorul: „Prin Cişmigiu, [cu] Barbu – lungă convorbire. Era după o «stupefiare» şi îmi descrie senzaţiile «drogei». Practică în comun cu Vinea“ (7 iulie 1924). Personajul Dan Şcheianu va muri tânăr de tuberculoză, uitat de lume în mizeria de la „falansterul [de artişti] patronat de domnul Alcibiade Gîţu“. „Toate fuseseră [pentru Şcheianu] nebunii: poezie nouă, revoluţii estetice, cocaină şi alcool. Nu mai exista pentru el nimic altceva decât veşnica halucinaţie; o lume artificială şi factice“.
„Un ceas de nălucire mincinoasă“
Ar fi fost nefiresc ca tema narcoticelor să lipsească dintr-un roman citadin par excellence, cum este Calea Victoriei, un roman care îşi propune să prezinte splendorile şi mizeriile Bucureştilor în anii febrili de după război, 1925-1929. Ziarist pur sânge, Cezar Petrescu nu putea să rateze un astfel de subiect senzaţionalist, de sex, drugs and crime: „Numai aşa ai să-ţi explici şi unele drame inexplicabile pentru alţii – spune un personaj din roman. Drama de la «Arizona-Bar», despre care s-a scris şi în ziare“. Doi amanţi au murit (unul dintre ei s-a sinucis) după ce şi-au administrat heroină. „Paradisul lor s-a încheiat cu oroarea de-atunci.“
Boier scăpătat, principele Anton Muşat este un caz irecuperabil de toxicomanie. Doar doza de morfină mai poate să resusciteze temporar „ruina de om“ care devenise: „Ochii îi scânteiau înviaţi ca două licăre sub spuză“ (Calea Victoriei, 1930). La Cezar Petrescu „învierea“ narcomanului se produce cam la fel şi după o doză de cocaină: „ochii [lui Şcheianu] începeau să-i străluce“ (Întunecare, 1927).
„[Muşat] a trecut în cealaltă cameră numai pentru aceasta. Să ceară seringii şi fiolei viaţă încă pentru un ceas.“ După epuizarea efectului, corpul morfinomanului redevine cadaveric: „Ochii se stinseră. Obrazul deveni deodată foarte bătrân şi trist, ruinat şi scheletic. Flacăra artificială de viaţă se sleise“.
Viorica, fiica magnatului fără scrupule Hagi-Iordan, deprinde viciul în Franţa, în cluburile selecte de la Cannes. Se întoarce la Bucureşti dependentă de „prafuri şi fiole“ din care „oricine îşi poate urzi în câteva clipe paradisul artificial“. Viorica este pe punctul de a-şi învinge dependenţa de droguri. Vrea să i le trimită toate principelui Muşat: „Pentru dânsul totuna e! Vindecarea [de toxicomanie] nu mai există“. Ea se uită pentru ultima dată la preţioasele cutii (de aur, argint, sidef), pline cu narcotice: „[Heroina] e cea mai teribilă. De zece ori mai puternică decât morfina. Cu efectul instantaneu. Şi după un ceas de nălucire mincinoasă, cu deşteptarea aceea îngrozitoare, când nu ştii ce-ai făcut, ce s-a întâmplat, ce-ai putut să accepţi“.
Experienţa narcotică a Sabinei Lipan este scurtă, dar fatală. „Mai inspiră încă [praf de cocaină], aşteptând. De ce-i spusese să nu cumva? E într-adevăr o senzaţie ciudată, dar nu atât de neplăcută cum i s-a părut la început. S-ar spune o dematerializare. Corpul eliberat de ghiulele de plumb care-l atârnă greu la pământ. Şi gândul planând euforic. Nu un gând! Două, o sută, o mie. O mie de gânduri. Un tumult de gânduri.“ Episodul narcotico-erotic din finalul romanului este neverosimil. Cezar Petrescu foloseşte narcoticul pe post de deus ex machina. Datorită lui, totul se rezolvă în câteva pagini, în câteva zeci de minute. Lăsată singură în camera narcomanei Viorica, Sabina, adolescenta pură şi zglobie, se droghează din curiozitate şi, neputincioasă fiind în stare narcotică, este violată de beizadeaua Niki Hagi-Iordan. Traumatizate de această întâmplare, Viorica ratează „desprinderea“, redevenind dependentă de droguri, iar Sabina se sinucide.
Preocupat de Poezia stupefiantelor în literatura occidentală (Vremea, 1944), Adrian Marino face un scurt comentariu privind proza românească: „Toată această literatură senzaţională actuală, care cultivă stupefiantul – la noi Cezar Petrescu, scriitor cu pretenţii cosmopolite, introduce şi el într-un roman (Calea Victoriei) un asemenea episod – nu face decât să exploateze, degradat, în definitiv, o bună temă poetică, ce prin abuz a pierdut ceva din fineţele de debut: aceea a viciului“.
Hortensia Papadat-Bengescu: „Havana opiată“
În proza sa, Hortensia Papadat-Bengescu acordă un interes minor stupefiantelor. În romanul publicat de ea în 1932, Drumul ascuns, narcoticele apar abia întrevăzute, în filigran. Ele sunt vag sugerate în decorul „iatacului levantin“ al grecoaicei hedoniste Salema Efraim, un spaţiu în care „viţiile“ şi „tabieturile orientale [sunt] păstrate neschimbat“: abuz de ţigări cu „miros tare“ şi de felegene cu cafea neagră.
De fapt, narcoticele nu prea au ce căuta în atmosfera artificială, de teatru cu manechine ambulante, a acestui roman. Paradoxal, ele ar fi „umanizat“ prea mult „păpuşile de porţelan“ manevrate de prozatoare. Unele remedii sedative sau psihotrope apar în cuprinsul cărţii, dar en passant: picături de Davila, eter, morfină ş.a. Când Lenora intră în faza terminală a cancerului, injecţiile calmante care i se fac pentru a-i domoli suferinţa rămân nenumite. Cuvântul „morfină“ nu este pronunţat ca atare, dar este subînţeles. Pe flaconul cu remediul sedativ este o etichetă pe care scrie: „La nevoie“.
Un stupefiant propriu-zis apare în romanul Drumul ascuns, şi anume în anturajul domnişoarelor de bani gata care frecventează cluburile mondene ale Bucureştiului interbelic. Dar nu este vorba de vreun drog tipic pentru epocă şi pentru un astfel de mediu (cocaină, heroină, morfină sau eter), ci unul complet atipic: fetele fumează „o havană opiată“.
*
Câteva rânduri despre „picăturile de Davila“, amintite mai sus. La jumătatea secolului al XIX-lea, Carol Davila a lansat pe piaţa farmaceutică românească o reţetă de tinctură de opium, care a devenit foarte populară. Remediul a fost folosit împotriva holerei, a crampelor stomacale şi a durerilor în general. Iată cum descrie acest opiaceu doctorul (şi prozatorul) Vasile Voiculescu într-o carte din 1935, de popularizare a produselor farmaceutice, intitulată Toate leacurile la îndemână: „[Opiumul] este un leac care alină durerile, însă e foarte otrăvitor. De la farmacii nu se dă decât cu reţeta medicului. În casă poate să se găsească sub formă de tinctură antiholerină sau Picăturile lui Davila. Un om mare poate lua de 3 ori pe zi câte 10, 15 picături la o lingură cu apă pentru alinarea durerilor de pântece şi vărsăturilor“.
„Picăturile de Davila“ au fost foarte utilizate, inclusiv la tratarea copiilor, până târziu, spre 1970. „În copilăria mea – scrie Ioana Pârvulescu – pentru durerile de burtă existau încă miraculoasele «picături Davila». Copiii nu prea aveau voie să le folosească, dar, numărate cu mare atenţie şi parcimonie pe un cub de zahăr, le-am primit în câteva rânduri, iar efectul lor a fost uluitor: îţi luau într-adevăr durerea cu mâna“.
Unii i-au contestat lui Carol Davila meritul de a fi descoperit celebrul remediu opiaceu, spunând că doctorul şi-a însuşit meritele altuia. În 1869, în Ghimpele, a apărut o epigramă nesemnată prin care se puneau în gura lui Davila următoarele vorbe: „Picături de choleră, invenţie faimosă/ Dea ei descoperire dreptul mi-am însuşit,/ Şi mulţi cu mintea slabă crezură astă farsă,/ Dându-mă pe mine drept mare iscusit“. De la Paracelsus încoace, mulţi au inventat diferite forme de tinctură de opium (laudanum paracelsi, tinctura opii, spirt de afion etc.), dar erau diverse reţete, cu diverse ingrediente (opiumul era invariant), amestecate în diverse proporţii. //
Citeste si despre: opium, droguri, scriitori, narcotice, literatura.
