Se întorc rinocerii

Rinoceri, păsări, gândaci… filmul, dar și teatrul au secondat cu simboluri amenințările produse la adresa umanității de sistemele autocrate și tot ce stă în umbra lor, destabilizând uneori ireversibil istoria lumii moderne, fiindcă despre ea vorbim. Păsările lui Hitchcook (1972), Rinocerii lui Eugène Ionesco (1959) bestiarul din Ferma animalelor (1945), nuvela lui Orwell tradusă în fel de fel de forme artistice, sunt primele exemple care ne vin în minte când e vorba de amintirea războaielor și de presiunile psihologice suportate de om în secolul considerat, până nu de mult, cel mai violent al „timpurilor moderne”, după expresia lui Sartre. Concentrând într-un singur cuvânt mesajul, aceste opere-parabolă își pot distila conținutul și îl pot reumple, după caz, cu noi evenimente în virtutea proiecțiilor peste timp ale unor artiști vizionari, avertizând profilactic omenirea atunci când cerul pare să-i cadă în cap. Nici mulajele inspirate de avioanele germane Stuka dintr-o montare londoneză cu Oedip, nici artefactele hipertehnologizate din superproducțiile hollywoodiene nu sunt însă mai înspăimântătoare decât înfricoșătoarele vietăți care amenință cu barbaria lumea civilizată. Dar până la a interpreta subtilitatea acestui pericol pentru țesătura mentalităților, aceste resuscitări țin de „repetabila povară” a trecutului, a istoriei care revine cu grozăviile ei în ciuda progresului civilizațional.

Niciun artist conștient de răspunderea menirii lui nu poate nega aceste evidențe, așa încât readucerea în repertoriul teatrelor a unor titluri ca Metamorfoză, Ferma animalelor, Rinocerii nu e deloc întâmplătoare.

La Teatrul de Comedie, regizorul Vlad Massaci a optat pentru piesa lui Eugène Ionesco Rinocerii și pentru că pe această scenă a avut loc premiera națională, în 1962, la scurt timp de la debutul parizian al piesei marelui dramaturg de origine română. De la spectacolul regizat de Lucian Giurchescu cu Radu Beligan în rolul lui Bèrenger și până la această nouă chemare la rampă, Rinocerii a trecut prin multe etape de asimilare scenică. Premiera absolută datorată lui Jean-Louis Barrault, căruia îi e dedicată piesa, e departe ca abordare stilistică de relativ recenta ideogramă suprarealistă datorată lui Robert Wilson și produsă la Teatrul Național din Craiova. Mai toate montările s-au lăsat însă hrănite de sindromul războiului, al anxietății postbelice și post-Holocaust. Dar lărgind sfera de interpretare pe care autorul însuși o sugerează prin opera sa, de la eseul Le solitaire la Jacques sau supunerea, piesa devine potrivită stării de nevroză care bântuie omenirea în fața atâtor perfide amenințări, sporindu-i valoarea universală.

Așa încât Bèrenger – varianta 2025 – nu putea fi decât un exemplar uman singuratic, neliniștit și îngrozit de rinocerizarea la care asistă, oscilând îndelung până să decidă cu privire la capacitatea sa de rezistență: „Ce urât sunt! Blestemat cel care vrea să-și păstreze originalitatea! (Tresare brusc.) Ei bine, asta e! Am să mă apăr împotriva tuturor! Unde mi-e pușca? Pușca mea! (Se întoarce către peretele din fund, pe care se află capetele rinocerilor, strigând) Am să mă apăr împotriva tuturor, împotriva tuturor! Sunt ultimul om și am să rămân om până la capăt! Nu mă predau!”.

În consecința acestui mesaj, alegerea lui Tudor Chirilă ca interpret este cât se poate de potrivită, datorită naturii dilematice a actorului care împarte aici imaginea de activist social, mereu în ofensivă, cu resemnarea prin care Bèrenger al său întâmpină absurditatea alunecării în barbarie. Berènger – Chirilă întruchipează un om cu logică normală, în contrast cu gândirea schematizată a Logicianului, de pildă, personaj inventat de Ionesco tocmai pentru a amenda formalismul intelectualist (perfect în rol Dragoș Huluba, care amestecă pedanteria cu ridicolul). Autenticitatea lui Berènger se complinește devenind convingător prin acea pitorească aiureală a modului său de viață, incompatibil înregimentării. El bea, e dezordonat în comportament și obiceiuri (întârzie la birou), se îndrăgostește fără speranță și e, în fond, un om cumsecade. Nu și un om slab, cum s-ar crede, fiindcă prin comparație cu toți ceilalți el rezistă rinocerizării. Această frumoasă viziune ionesciană despre omul vulnerabil care transformă acest defect în calitate e, de fapt, o mărturie autobiografică, acel Eugen Ionescu din Le solitaire care va face din personajul Bèrenger un simbol, plimbat prin toată opera de mai târziu și care pare a fi și modelul lui Tudor Chirilă.

Regizorul Vlad Massaci rămâne fidel acestui mesaj, echilibrând în construcția riguroasă a spectacolului ideile cu viața. Încercarea de a păstra atmosfera de târg liniștit, descrisă savuros de autor prin didascaliile plantate în corpul piesei, e epurată de detalii, dar personajele își păstrează substanța, autenticitatea, atribute pe care le întărește admirabila traducere a cuplului Vlad Russo – Vlad Zografi. (De altfel, înregistrarea radiofonică a spectacolului Teatrului de Comedie din 1962 sub îndrumarea lui Lucan Giurchescu conține didascaliile, probând astfel intențiile autorului de a reda firescul vieții în acea comunitate supusă șocului rinocerizării.) Redat în epură pentru a păstra caracterul universal al piesei, spațiul amenajat de Andu Dumitrescu în spectacolul de acum, scenograf cunoscut pentru soluțiile sale minimaliste, conforme tehnologiilor moderne, pledează pentru o anumită neutralitate. Avem în față o platformă vag înclinată, cu discrete marcaje de localizare a acțiunii, care va găzdui pe rând piața orașului, cafeneaua cu terasă unde stau de vorbă Bèrenger și Jean, prietenul lui, sau Logicianul cu Bătrânul, băcănia etc. Prin simpla schimbare a amplasamentului unui mobilier standard, trecem în biroul funcționarilor, apoi în locuința lui Jean și ulterior a lui Berènger din ultima scenă a piesei. În mijlocul platformei, se deschide un hău unde se vor arunca pe rând personajele, cuprinse de molima rinocerizării, în clipa în care fenomenul se generalizează și boala se întinde. Ideea soluției tehnice cred că vine de la prăbușirea scării biroului în momentul primei dezertări, dar intenționează și unele semnificații metafizice. Preocupat să dea parabolei conținut contemporan, Massaci și Andu Dumitrescu plantează în fundal o fereastră imitând ecranul unui telefon mobil, pe unde vor defila imaginile noilor hoarde de rinoceri, costumați stil office, amestecate cu secvențe de documentar cum numai calculatorul poate și știe să le fabrice. Acest plan secondează acțiunea de transformare la vedere a unor oameni pașnici, cuprinși de isteria colectivă care se instalează la sosirea rinocerilor anunțată de ropotul cadențat al copitelor (sunet prelucrat sofisticat cu efect subliminal). Fără butaforie (excepție făcând pisica strivită și ceremonialul funebru tratat cu ironia de rigoare cu care începe apocalipsa), spectacolul mizează pe tensiunea care crește amenințător, contrapunând faptele discuțiilor sterile (are un corn sau două… e din Africa sau Asia).

Portretizat diferit de imaginea clasică a personajului, în interpretarea studiată și foarte originală a lui Liviu Pintileasa, Jean nu mai e camaradul cald și binevoitor al visătorului Bèrenger. Foarte preocupat de la primul zgomot de apariția rinocerului, el manifestă neliniște/atracție patologică, afișând, în ciuda ținutei pedante, lipsa de siguranță a oportunistului. „Înarmează-te, prietene, prin voința ta, cu armele răbdării, ale culturii, inteligenței”, îi spune ipocrit Jean lui Bèrenger, el care va ceda primul rinocerizării. Turbarea lui Jean sub ochii lui Bèrenger este unul dintre momentele puternice ale spectacolului, avertizând asupra pericolului irepresibil dinlăuntrul ființei.

Cum piesa lui Eugène Ionesco conține și comentarii filozofico-morale pline de miez privind strania întâmplare, spectacolul are grijă să le decupeze și să le accentueze. Unul dintre aceste momente este cel al întâlnirii dintre Bèrenger și Durand, patronul firmei, care-l vizitează înainte de a lua calea rinocerizării. Prin interpretarea subtilă a lui Alin Florea, versatilul personaj întruchipează jocul insidios al unor intruși plantați să-i destabilizeze și pe cei mai greu de convins (Sună cunoscut, nu ?). „Durand: Răul, răul! Vorbă goală! Parcă poţi să știi unde e răul și unde e binele! Fiecare, cu gustul lui. Tu te temi pentru tine, înainte de toate. Ăsta-i adevărul, numai că tu n-ai să devii niciodată rinocer, îţi spun eu... n-ai vocaţie!” Ar trebui ca acest dialog important în economia demonstrației să se audă mai bine în sală. În fine, există și o poveste sentimentală în drama lui Bèrenger, ilustrată de iubirea discretă pentru colega de birou Daisy pe care Bèrenger – Chirilă – o tratează cu delicatețe. Silueta fragilă și jocul natural al Andreei Alexandrescu dau scenelor în doi candoare și omenesc, în ciuda faptului că și acest personaj o ia pe drumul rinocerizării.

Dincolo de oportunitatea montării, spectacolul Rinocerii marchează o izbândă artistică pe agenda regizorului Vlad Massaci și a trupei Teatrului de Comedie, atașată teatrului cu idei și mesaje necesare lumii contemporane.