Pe aceeași temă
Astăzi, mai mult decât oricând, revizitarea trecutului comunist devine un imperativ etic şi intelectual, în egală măsură. Deriva populistă şi tentaţiile socializante sunt încurajate de un teren definit în termenii pauperizării şi ignoranţei. Ostilitatea faţă de domnia legii, mefienţa faţă de capitalism, reabilitarea autoritarismului sunt simptomele resuscitării fantasmelor salvaţioniste, pentru a recurge la formula clasicizată a lui Vladimir Tismăneanu. În absenţa unei raportări lucide la moştenirea leninismului şi la metamorfozele sale, democraţia constituţională, pluralismul şi ordinea libertăţii vor fi contestate în numele unei mitologii ce manipulează resentimentul cu abilitate dialectică.
Un volum precum Ordinea mondială după leninism. Eseuri în onoarea lui Ken Jowitt, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu, Marc Morjé Howard şi Rudra Sil, are capacitatea de a iniţia o dezbatere pe marginea relaţiei dintre leninism, tranziţie democratică şi memorie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ediţia românească a cărţii apare într-un peisaj intelectual marcat de clivajul provocat de poziţia pe care legatul comunist o deţine în câmpul public. Între linia memoriei, a cărei origine se află în travaliul de decenii al Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca, linie care îşi află exprimarea clasică în textul Raportului final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste în România, pe de o parte, şi curentul relativizant şi neostângist, pe de altă parte, ruptura este una evidentă şi ţine de înţelegerea relaţiei dintre angajarea intelectuală şi datoria de neuitare.
De aici, utilitatea contextualizării experienţei comuniste, prin invocarea unor repere metodologice şi a unor paradigme. Ken Jowitt este, în această ordine de idei, unul dintre spiritele asociate definitiv cu explorarea rădăcinilor şi tipologiilor regimurilor de inspiraţie leninistă. Eseurile în onoarea sa au valoarea unei introduceri în aria politicii comparate şi a istoriei comunismului internaţional.
Structura întregului volum este organizată în jurul unui pilon pe care Vladimir Tismăneanu îl identifică şi încadrează cu precizie: Secolul lui Lenin este numele acestui interval, în economia căruia hibridizarea marxismului prin experienţa rusă se dovedeşte a fi decisivă. Sugestia lui Vladimir Tismăneanu este capitală, căci ea trimite la locul privilegiat pe care ideocraţia leninistă îl deţine în ecuaţia înţelegerii tranziţiilor către democraţie, în anii de după 1989. Profilul comunităţilor din lagărul socialismului real este dependent de această inginerie socială. Mai mult decât o simplă ipoteză de lucru, marxismul este transformat de leninism în cheia de modificare a lumii. De aici, propensiunea prometeică şi vigoarea proiectului totalitar.
Reexaminarea acestui secol leninist, pe urmele lui Vladimir Tismăneanu, aduce către suprafaţa memoriei elementele unei lumi doar aparent extincte, la nivelul anului 1989. Mistica partidului se întemeiază, în lectura leninistă, pe o combinaţie demonică de voluntarism, mistică a conspiraţiei şi reducţionism sociologizant. Sectă de fideli şi unitate de luptă, partidul leninist va deveni un câmp de luptă în care se vor confrunta diversele erezii. Obsesia purităţii ideologice nu este mai puţin semnificativă decât obsesia controlului societal. Demersul leninist va fi unul fondator, în măsura în care, în niciun moment al evoluţiei sale, socialismul real nu va fi compatibil cu relaxarea monopolului ideocratic. Compromisul este o armă tactică, dar nu poate fi utilizat pentru a slăbi fundamentele guvernării societăţii de partid.
Acestui secol leninist i se datorează, şi aici remarca lui Vladimir Tismăneanu este una profund incorectă politic din unghiul revizionismului neostângist bucureştean şi european, Stalin însuşi. Orice disociere între leninism şi stalinism este invalidată de existenţa unui nucleu dur al misticii leniniste. În cele din urmă, în toate intervalele sale, secolul leninist rămâne unul al terorii, violenţei etatiste şi complicităţii. Utopia gorbaciovistă a leninismului purificat de sângele terorii ignora, în mod deliberat, chiar temelia de sânge a veacului ce începe la 1917.
În terminologia lui Emilio Gentile şi Michael Burleigh, Lenin este, alături de Hitler şi Mussolini, profetul unei religii politice. Monopolul partidului este justificat prin invocarea posesiei adevărului revelat.
Observaţiile din contribuţiile lui Ken Jowitt sunt fundamentale pentru articularea unui parcurs al evoluţiilor societăţilor marcate de leninism. Simbolic, unul dintre capitolele volumului este dedicat analizei unei mutaţii ideologice survenite în cadrul iugoslav: cariera lui Slobodan Miloşevici este simptomatică pentru repoziţionarea intervenită în familia cadrelor partidului comunist.
Tranziţia de la aparentul echilibru titoist la naţionalismul comunist sârb al lui Miloşevici îşi are rădăcinile în incapacitatea regimului postbelic de esenţă leninistă de a imagina un mecanism graţie căruia presiunile acumulate în federaţia multietnică să fie gestionate. Traiectoria lui Miloşevici este afină cu tentativa lui Nicolae Ceauşescu de a inventa o formulă de leninism etnocratic. Ultimii ani ai României socialiste şi ai Federaţiei Iugoslave sunt definiţi de renovarea etnicistă a dogmei leniniste.
Studiul comunismului, în descendenţa studiilor lui Ken Jowitt, devine o parte din exerciţiul, delicat şi de durată, al edificării unei societăţi fondate pe primatul libertăţii. Istoria ideilor şi a formelor sociale este convocată în acest efort colectiv de exorcizare. Iluziile lasă loc, gradual, unei viziuni care mizează pe moderaţie, pluralism şi civism democratic. Pulsiunile populiste de astăzi pot fi citite ca o prelungire a veacului leninist. //
// Vladimir Tismăneanu, Marc Morjé Howard, Rudra Sil, (editori)
// Ordinea mondială după leninism. Eseuri în onoarea lui Ken Jowitt
// Editura Curtea Veche
// Bucureşti, 2009
