Sevilla - 20 de ani de iluzii

20 de ani e prea mult. De fapt, orice durata, orice forma a timpului transformat in istorie e insuportabila pentru o societate care stie ca a gresit, dar nu vrea sa afle cum. Istoria nu are sens si nu face bine decat cu consimtamantul subiectilor ei. Adesea, probabil cel mai adesea, acestia nu au nici un motiv sa se intoarca la adevarul care asteapta, de pilda, ghemuit in dosarele din arhive si prefera viata articulata in fictiune: mitul, legenda, ba chiar minciuna manifesta. Steaua 1986 si faimoasa ei victorie de la Sevilla sunt, din acest punct de vedere, mult mai putin decat ne place sa aniversam si mult mai mult decat am fi dispusi sa ducem la tratament.

Acum 20 de ani, Steaua a castigat Cupa Campionilor Europeni, dar tot ce s-a intamplat atunci nu ne mai e accesibil. Memoria se castiga din greu. Doar substitutele ei festive sunt articole de autoservire. Ce s-a intamplat in finala de atunci nu a mai ajuns la noi. Ar fi fost prea delicat si complicat.

Cei ce nu erau atunci si afla acum de marea victorie a Stelei preiau un mit pe care n-au cu ce sa-l masoare si sa-l compare. Emisiuni inepte si festivitati comice ingradesc, intr-un alai strident, tot ce ar trebui sa stim pentru a intelege. Cum de a castigat Steaua Cupa Campionilor Europeni? Ce spune aceasta performanta sportiva scaparatoare petrecuta in vremuri de intuneric abject? A sarbatori in absenta acestor intrebari inseamna a rata, sec si natang, sensul acestui accident, caci triumful sportului in plina coma sociala nu poate fi un fapt normal. Nimeni nu pare interesat de aceasta contradictie brutala, care e, pana la urma, marea si singura stire a anului 1986 si, mai mult, a ultimilor ani, complet inactivi si cangrenati, ai comunismului. Acest dezinteres princiar si descalificant e tipic pentru dispretul cu care tratam, de fiecare data, istoria, in momentele ei deschise: revolutii, alegeri, schimbari de regim si valori. Schema stabileste acea confuzie placuta si magulitoare care regleaza de mult raporturile societatii romanesti cu istoria si aduce, intr-o tara nesigura pe propriile performante, iluzia si stima de sine. Fotbalul nu putea face exceptie. Ce s-a intamplat cu adevarat, cine a castigat si de ce in seara zilei de 7 mai 1986, la Sevilla?

Faptele sunt mult mai simple decat s-ar putea crede. Insa evidenta e marele dusman al societatilor care cauta patronajul paranoic al legendelor, iar Romania lui 1986 nu era nimic altceva decat o ghereta rece, in care frigul, frica si minciuna pofteau la evadarea prin vis. Cine putea isi mesterea propriul poligon oniric (carti, video, discutii), dar enorma majoritate consuma din tainul oficial de vise. Fotbalul era o tema suprapoluata si mizera de evaziune si consum. Steaua si victoria in Cupa Campionilor au fost capodopera acestei complicitati in care puterea de stat a asigurat mizeria si sleirea, iar multimea, aplauzele recunoscatoare. Amar de patriotismul care se naste pe ruinele demnitatii! Mandria izvorata din victoria de la Sevilla n-a incetat sa curga. A intemeiat ea ceva? Au fost pagubele sportive si publice mai mici sau mai mari decat castigurile? Am patruns, prin acea finala, spre o epoca de dezvoltare sportiva si sociala sau ne-am ales cu un fetis utilizabil acasa, pentru pansamente in cerc restrans?

Steaua a castigat Cupa Campionilor, dar adevarul pe care nimeni nu vrea sa si-l mai aminteasca sau sa-l recunoasca e ca finala din 1986 a fost un meci supraincarcat de fotbal prost. Steaua a castigat intr-un fel care nu are nimic de-a face cu victoria: fara sa fi construit o singura actiune propriu-zisa de atac, aparandu-se pentru o suta de meciuri si lipsita de replica in fata unei echipe confuze. Barcelona, prost pusa in teren si rau antrenata de Terry Venables, un antrenor simpatic si mediocru, a atacat alandala si a ratat cat i-a stat in putinta. Prelungirile au copiat primele 90 de minute. Steaua, altfel o forta tehnica si un taifun ofensiv in fata adversarilor mici, a stat la cutie fara sa ridice ochii din podea. La penaltiuri, Duckadam a scos sau a fost nimerit de primele 4 lovituri. Lacatus si Balint au reusit sa execute corect, au inscris si, la un loc, toata aceasta cascada de balbaieli, neputinta, spaima si sansa se numeste "marea victorie de la Sevilla". Evident, o Cupa a Campionilor Europeni nu strica nimanui, dar ideea dupa care sarbatorim astazi o mare victorie e o deformare ampla.

Steaua 1986 era o echipa foarte buna. In spatele acestei afirmatii simple dospesc insa, bine ascunse, o sumedenie de circumstante nedemne. Clubul era, alaturi de Dinamo, beneficiarul monstruos al dominatiei de partid si de stat asupra fotbalului. Din 13 jucatori folositi la Sevilla, unul singur era produsul clubului: Iordanescu, intrat in teren, la 36 de ani, pentru a aresta mingea, in dribling marunt, si pentru a grabi trecerea timpului. In rest, Steaua era o colectie de odoare, aspirata prin ordine de incorporare, presiuni de partid sau economice. Practica a continuat pana in 1989 si, dublata de raidurile de jaf ale lui Dinamo, a avut darul de a istovi sau de a stinge viata celorlalte cluburi. Echipa foarte buna, pentru ca era, practic, o nationala permanenta, Steaua n-a dezvoltat fotbalul romanesc, ci l-a extenuat, in folos propriu. Steaua a dat impresia ca a gasit o formula de joc supla si subtila. Aceasta imagine era corecta in teren, dar n-ar fi supravietuit fara adaosul strivitor din afara. Clubul si protectorii sai politici au impus acea filozofie generala de munca si manageriat pe care elitele politice romanesti o folosesc, astazi, imediat ce ajung in vecinatatea bugetului, a comenzilor de stat, a padurilor, baltilor de peste si a sondelor de petrol.

N-a fost nimic dezonorant in traseul Stelei pana in finala. Seria a fost insa nesperat de usoara. Vejle, Honved, Kuusysi, Anderlecht - echipe de mana a doua sau foste echipe de prim rang demisionare - au netezit calea spre ocazia istorica de a intalni o Barcelona bine ametita de incompetenta simpatica a lui Venables. Norocul, exploatarea in regim colonial a fotbalului romanesc si intamplarea s-au intalnit, cumva, in aceeasi intersectie si au decis victoria Stelei. Performanta a fost, in acelasi timp, superba si mult mai mica decat credem, astazi. Dupa numai doi ani, cand Steaua era decimata intr-o noua finala (0-4, dupa 4 goluri in 30 de minute) de AC Milan, iluzia era raschetata de realitate. Dar nu in afara se masoara culpa care a adus acasa Cupa Campionilor Europeni, ci inauntru, unde aceeasi victorie a pustiit locul.

Efortul de inzestrare fortata a dat Stelei crema si a umbrit, anuland apoi, adevarata sansa de emancipare: ascensiunea Universitatii Craiova, singura echipa suta la suta organica a fotbalului romanesc, o alcatuire naturala si exuberanta, asfixiata de proiectele birocratice Steaua si Dinamo. Aparitia Universitatii Craiova in semifinalele Cupei UEFA 1983 a fost o performanta reala si spontana, pe un culoar infernal, fara proptele si injectii externe. Ea ar fi putut duce fotbalul romanesc in directia buna, spre evolutie autonoma si atmosfera competitiva. N-a fost asa, pentru ca fotbalul era, deja, o tema de dominatie politica. Steaua a reusit sa isi adjudece, in genunchi, la Sevilla, inca una din victoriile-infrangere care populeaza istoria romaneasca. Ca in fiecare dintre aceste ocazii confuze, sacrificiul a fost aberant: triumful a fost urmat de impas. Marea victorie de la Sevilla a devenit un reper si de atunci incoace nu face decat sa gazduiasca nostalgii. Bilantul e, mai degraba, negativ. Cei ce nu se nascusera inca sau erau copii, in 1986, sunt reeducati de aniversarile de astazi si nu mai pot afla ca triumful a fost defensiv si perdant, ca el a slujit unei idei de dezvoltare gresita. Ceilalti, cei ce au vazut si trait meciul din 1986, tac de atunci incoace, pentru a nu scutura pojghita care ii fereste de intalnirea cu adevarul, cu esecul general al acelor ani si cu decesul individual al martorilor.