Pe aceeași temă
Năravuri sexuale în recluziune. Fantezii erotice
Sunt anumite profesii, activităţi şi situaţii umane care presupun o stare de izolare şi recluziune: păstoritul, monahismul, milităria, detenţia etc. În astfel de cazuri, reprimarea sau abstinenţa sexuală prelungită poate da naştere unor fantezii erotice (Zburător, Fata pădurii etc.) sau deprinderi sexuale specifice (masturbare, zoofilie, homosexualitate, pedofilie etc.). Singurătatea bărbatului este privită negativ chiar şi în Vechiul Testament. Dumnezeu o face pe femeie tocmai pentru ca bărbatul să aibă o parteneră: „Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine să fie omul [= bărbatul] singur»” (Geneza II, 18).
Nu este de mirare, de pildă, faptul că profunda izolare şi îndelungata abstinenţă sexuală în care trăiesc ciobanii generează fantezii onirico-erotice. Se nasc astfel fiinţe mitologice fabuloase, de tip Fata pădurii, despre care am mai am mai avut prilejul să vorbesc. Este vorba despre un fel de „zburător” feminin, care – în mitologia pastorală – îl agresează sexual (şi uneori îl omoară) pe oier.
Subiectul a fost pus în valoare şi de poetul Emil Brumaru, chiar dacă „fetele pădurii” au devenit „zâne”: „Şi când nici nu te-aştepţi răsar moi zâne/ Ce-ademenesc ciobanii de la stâne/ Ca să le dea plăceri anume lor,/ Înghesuindu-le în scorburi cu pridvor” (Opere, V, 2015).
Trebuie spus faptul că „zburătorul” este un duh care îşi schimbă înfăţişarea, vârsta şi chiar sexul în funcţie de persoana pe care o supune erotic. Aşa apare el înfăţişat în unele descântece manuscrise româneşti din secolul al XVIII-lea: „Iară acel proclet [de zburător] să face copil şi femeie şi fată şi în chip bărbătescu şi în multe feliuri de chipuri”. „Pentru cei cu zburător” (de regulă ciobani) vrăjitoarea le recită un descântec în care Sf. Gheorghe însuşi, „când mergea în păşune cu oile”, este atacat violent de „unul din cei ce se chiamă zburător alergând înaintea sfântului şi venind foarte tare, ca să-l smintească din toate lucrurile lui”. Dar „sfântul [Gheorghe] l-au legat cu mare legătură” (mss. BAR nr. 1517, sfârşitul sec. al XVIII-lea).
Lucrurile nu se schimbă semnificativ nici atunci când o fată suferă „de zburător” masculin. Acesta ajunge să răpună fecioara al cărei produs oniric este. Mircea Cărtărescu a prelucrat şi el acest topos literar în poemul Levantul. Fiica unui „crai bătrân”, „princesa Mădălina”, se iubeşte cu un „vârcolac”, un zburător, un zmeu („Căci are solzi sticloşi de aur/ Şi nări cu foc, boaşe de taur,/ Labe cu ghiare de balaur”). El nu suportă să o împartă în aşternut cu un alt mascul. În noaptea nunţii ei cu un tânăr neguţător, zburătorul o ucide înainte ca ea să fie dezvirginată: „Dar dimineaţă, înjunghiată/ Zăcea, într-o de sânge pată,/ În singura de sânge pată,/ Nevredica Madelaine./[…]/ Balaurul, să ştie-oricine,/ Din visul de fecioară vine/ Şi pe ea însăşi o răpune…/ Aşa păţi Madelaine” (Levantul, 1989).
Când omul suferă „de zburător” (fie el masculin sau feminin) sau „de lipitură” (depresie erotică), trebuie chemată „vrăjitoarea” să facă „descântătură”: „Să fugă fata mare de focul de iubit!/ Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură/ Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,/ Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,/ Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!” (I.H. Rădulescu, Zburătorul, 1844). Este vorba de o maladie psiho-erotică şi, ca atare, bolnavul (bolnava) este scăldat(ă) în fiertură de mătrăgună şi de alte plante psihotrope: „Cum se răspândesc răspântiile,/ Aşa să se răsipească vrajele,/ Şi lipitura/ Şi zburătorul” (G. Dem Teodorescu, descântec cules în 1866).
„Dreptul” sexual al mortului
Ţăranii români sunt foarte atenţi ca sufletul mortului să ajungă cu bine în lumea de dincolo. Orice obstacol întâlnit în acest parcurs este periculos pentru că ar putea provoca întoarcerea sufletului în lumea de dincoace. Fapt perceput ca înfricoşător în cultura tradiţională românească. Dacă, de pildă, un tânăr moare „nelumit”, adică necăsătorit, un flăcău care să nu fi gustat din plăcerile dragostei, s-ar putea să se întoarcă în comunitate (sub formă de zburător, strigoi, vârcolac sau vampir) pentru a se bucura de viaţa sexuală.
În paranteză fie spus, Herodot vorbeşte despre tribul geto-scit al neurilor, localizat în nordul regiunii dintre Nistru şi Nipru. Un trib de vrăjitori licantropi – spune Herodot –, pentru că, „o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe cîteva zile” (Istorii, CV). Dacă adăugăm bogata mitologie şi ritologie a vârcolacilor, vampirilor, strigoilor şi moroilor din cultura tradiţională românească, vom vedea că apariţia legendei lui Dracula anume în spaţiul carpato-dunărean nu este deloc întâmplătoare.
Revenind; ca să prevină faptul sinistru al întoarcerii în lumea de dincoace a flăcăului mort necăsătorit, ţăranii pun în scenă o halucinantă nuntă simbolică., Lungit în sicriu, tânărul decedat este căsătorit cu o fată din sat îmbrăcată în mireasă. Probabil că actul sexual din noaptea nunţii simbolice era şi el presupus în imaginaţia populară. Eros & Thanatos. O mireasă fecioară pentru lumea de dincolo.
Este vorba de un ritual macabru, de necrogamie, plin de semnificaţii majore magice şi mentalitare. În acest caz, aproape toate acţiunile simbolice şi gesturile rituale specifice ceremonialului nupţial sunt preluate şi reinterpretate în cadrul ceremonialului funerar. Bocetele se asociază cu oraţiile, hainele cernite cu rochia de mireasă, bradul funerar cu cel nupţial, prohodul cu alaiul de nuntă etc. Este o ceremonie schizoidă, menită de fapt să-l „omoare definitiv” pe feciorul defunct, oferindu-i în mod ritual ultima satisfacţie de care n-a avut parte în timpul vieţii, cea erotică. Din acţiunea ritual-simbolică, alegoria „moartea ca nuntă” ajunge şi în bocete, dar şi în poezii populare de tip Mioriţa: „Iar tu de omor/ Să nu le spui lor./ Să le spui curat/ Că m-am însurat”.
Etnologul slavist Petru Caraman a demonstrat că astfel de ceremonii şi alegorii apar şi în cultura tradiţională a altor popoare din Estul Europei, mai ales la slavii din nordul şi estul continentului (polonezi, ucraineni, huţuli, ruşi, belaruşi etc.). Caraman a îndrăznit să extindă fenomenul nu doar pe orizontala spaţiului, ci şi pe verticala timpului. Obiceiul căsătoririi unui flăcău mort prematur cu o fecioară din comunitate este atestat la vechii slavi (la ruşi, mai ales) încă din prima jumătate a secolului al X-lea, de către istoricul arab Al-Masudi: „Dacă moare un tânăr holtei, atunci [ruşii] îl însoară după moarte”.
Mai mult decât atât, un alt istoric arab, Ahmed ibn Fadlan (prima jumătate a aceluiaşi secol X), descrie ca martor ocular modul în care – la ruşi – fecioara simbolic măritată cu tânărul decedat necăsătorit este omorâtă deasupra acestuia. Apoi, cei doi sunt îngropaţi împreună. Acest ritual se producea doar la moartea unui tânăr holtei, nu şi la decesul unei fete necăsătorite. Putem vorbi în acest caz despre „Dreptul” mortului. „După o lungă ceremonie cu variate momente, care reproduc în totul obiceiurile uzitate la nuntă – rezumă Caraman –, ea [= fecioara mireasă] este ucisă de o femeie bătrână pe trupul mortului. Bătrâna, versată în toate tradiţiile ritualului, conduce solemnitatea căsătoriei”. Este aceeaşi bătrână care le iniţiază sexual pe miresele fecioare care se mărită de-adevăratelea.
