Pe aceeași temă
Volumul coordonat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goșu oferă piese de puzzle esențiale pentru a înțelege nașterea mitului Ceaușescu.
Orice senior al istoriografiei vă va spune că editarea temeinică de documente pare astăzi o artă pierdută. Cam la fel cum vechile meșteșuguri au fost înghițite de industrializare. Cultura rapidității, a grabei în care se găsesc astăzi (și) istoricii trebuie că este principala cauză pentru asta. Fragmentați de multitudinea de proiecte în care sunt convocați, presați de deadline-uri, angrenați în cursa furibundă a punctajelor de promovare, năuciți de stresul steril al vieții cotidiene și de nevoi elementare, specialiștii par a avea tot mai puțin timp pentru a trudi migălos și sistematic pe textele la care lucrează. Nu întâmplător ies de sub tipar multe, parcă tot mai multe, cărți neterminate, neglijente, scrise prost, editate și mai prost. Nu întâmplător plagiatul și impostura fac ravagii.
Desigur, exercițiile de nostalgie, ca orice paseism, dramatizează și exagerează starea în care ne găsim. La o privire atentă se pot identifica destule oaze de profesionalism, probabil nici mai multe, nici mai puține ca în trecut, în care rigorile meseriei sunt respectate. În ultimii ani, au fost publicate cărți admirabile și, dacă tot vorbim despre editarea de documente, colecții de documente temeinice și foarte utile. Este și cazul cărții pe marginea căreia fac aceste comentarii: volumul II din seria concepută ca anexă documentară la Raportul Comisiei Tismăneanu (2006). Editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu, volumul acoperă perioada inaugurării și consolidării regimului Ceaușescu: 1965-1971. Volumul anterior (publicat la Humanitas, spre deosebire acest al doilea, scos de Polirom) a documentat perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965).
Inflația de cuvinte
Orice volum de documente presupune o selecție, drastică și eficientă. Istoricii specializați în istorie contemporană se confruntă cu supraproducție de documente și de studii pe domeniile lor de competență. F.R. Ankersmit a scris un articol faimos în History and Theory despre efectele supraproducției asupra cunoașterii istorice. România a intrat de câțiva ani în ceea ce se numește „revoluția arhivelor“, deschiderea fără precedent a arhivelor regimurilor dictatoriale. Grație documentelor date spre studiu la Arhivele Naționale ale României sau la CNSAS, știm astăzi infinit mai multe lucruri despre regimul comunist decât înainte (din cele două arhive provin și majoritatea documentelor din acest volum II anexă al Raportului Comisiei Prezidențiale). Bănuiala tuturor este că numeroase alte documente esențiale sunt încă ținute sub cheie (cum erau ținute sub cheie fonduri întregi la Arhivele Naționale până și în timpul funcționării Comisiei Tismăneanu).
Oricum, chiar și cu ce avem până acum, va mai dura mult până când informația va fi digerată, dezbătută și sedimentată pe direcții de interpretare. Specialiștii care se formează astăzi au cunoștințe profunde, dar parcelare, cu apetit încă mic pentru teorie și sinteză. În plus, comunică greu unii cu alții, lumea istoriei contemporane fiind măcinată de darwinismul instituțional și diferite competiții simbolice între instanțe care produc discurs autorizat pe tema regimului comunist.
Regimul comunist era nu doar logocratic, dar și logoreic. A emis documente la dimensiuni inflaționiste, mascându-și astfel vacuitatea. Cercetătorul neexperimentat se pierde în acest ocean de cuvinte sau devine sclavul lor. Glumesc adesea cu studenți de-ai mei că ar trebui să treacă Partidul Comunist sau Securitatea drept coautori ai eseurilor pe care le scriu, pentru că citează masiv și servil din documentele elaborate de regimul comunist, prinzându-se în plasa de semnificații a ideocrației comuniste. Sunt și destui cercetători „consacrați“ care scriu astfel istorie.
Lumea translucidă
Cei care caută în țesătura barocă de cuvinte a documentelor comuniste exclusiv informații despre „ce s-a întâmplat cu adevărat“ vor fi adesea înșelați și dezamăgiți. Documentele sunt obiecte de cercetare în sine, pentru că nu sunt întotdeauna relevante pentru faptele și evenimentele pe care se presupune că le reflectă, ci sunt ele însele fapte / evenimente ale exercițiului puterii. Locurile puterii în comunism nu sunt neapărat zonele în care sunt produse în secret adevăruri ultime sau decizii esențiale. Minciuna începe chiar de acolo, din antrenamentul cotidian al ședințelor de la cel mai înalt nivel, în care decidenții comuniști se mint între ei, se mint pe sine și învață să îi mintă pe toți ceilalți. Aceasta cu atât mai mult în timpul lui Nicolae Ceaușescu, în care ședințele Comitetului Executiv sau ale Secretariatului nu mai emană nici măcar franchețea frustă a ședințelor Biroului Politic din vremea lui Dej.
Deși documentele comuniste sunt produsul unui utilaj mental rudimentar, nu sunt ușor de citit. Scriitura lor este translucidă. Par că reflectă fidel laboratoarele puterii, dar contururile sunt mișcate, deformate. Sunt destui cercetători care au citit mii de pagini de documente și care nu au priceput mai nimic din comunism. Fără istorie orală, fără memorii, fără documente din alte surse și fără literatură teoretică nu se poate reconstitui credibil tabloul. Pe de altă parte, în aparența primitivă a discursului comunist se ascund resorturi de semnificații pe care doar un cititor atent, eventual inițiat, le poate desluși. Comunismul resemantizează masiv limba naturală, se exprimă adesea în antifrază și apelează la tropi care blurează aparenta precizie „științifică“ a discursului. În plus, referentul este mai mereu cețos, vag, codificat, învăluit în minciună ideologică, frică ierarhică și grandomanie semidoctă.
Document și analiză
Unii se plâng că sunt publicate prea multe volume de documente și prea puține lucrări de analiză. Într-adevăr, există multe cazuri de cercetători care substituie producția de volume de documente unei opere academice temeinice. Dar realitatea este că încă avem și prea puține analize, și prea puține volume de documente. Lucrând într-o instituție deținătoare de arhivă, CNSAS, constat o dată în plus că prea puține dintre sursele importante ale istoriei recente au văzut lumina tiparului. Iar unele dintre cele publicate au fost editate lamentabil și fără studii introductive elaborate, care să-l ghideze pe cititor.
De asemenea, există un decalaj imens între ceea ce specialiștii care explorează prin arhive cunosc despre istoria noastră în secolul XX și ceea ce se învață în școli și se știe la nivel public. Informații depășite sau spectacularul ieftin domină conștiința publică asupra istoriei recente. Nu știu care este soluția pentru a remedia acest lucru, dar în mod sigur nu există o soluție spectaculoasă și rapidă. Se pot face pași mici, dar importanți, iar volumul de documente adus în atenție este o astfel de contribuție la cunoașterea comunismului.
Poate fi citit un volum de documente precum o carte obișnuită, de la cap la coadă? Mă tem că specialiștii au pierdut această plăcere, obișnuiți fiind să vâneze, ghidați de sumar, index și rezumatul documentelor, informații relevante pentru zonele lor de interese. Dar, pentru cititorul obișnuit, volumul poate semăna, la limită, cu un roman mozaicat. Lumea comunistă are povestea ei care trebuie citită cu atenție, punând în legătură cadru cu cadru, pentru a fi pricepută. O lume închisă, absconsă, cinică, lipsită de simțul umorului și al ridicolului, pe care doar o privire în detaliu o poate descifra.
Mitul Ceaușescu
Volumul de documente coordonat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goșu – toți trei istorici cunoscuți pentru studii temeinice privind istoria recentă – oferă piese de puzzle esențiale pentru a înțelege nașterea mitului Ceaușescu. Mitizarea secretarului general al CC al PCR s-a bazat pe manevre politice bine puse la punct: distanțarea de greșelile perioadei Dej, anchetarea abuzurilor instituțiilor represive înainte de 1965, opoziția punctuală față de Uniunea Sovietică, popularea aparatului de partid cu oameni noi, loiali etc. Din documente se vede că distanțarea de Dej a fost de fapt un act de autoinstituire al lui Ceaușescu; că anchetele din Ministerul de Interne nu s-au soldat cu sancțiuni serioase și cu o veritabilă schimbare la față a Securității (singura parte bună a anchetelor este că ne-au lăsat mărturii unice despre abuzurile din anchete și penitenciare); mai vedem că termenul care descrie cel mai bine relația cu Uniunea Sovietică era nu „opoziție“, ci „ambivalență“, preocuparea majoră a elitei comuniste fiind nu independența statului, ci prezervarea autocrației.
De asemenea, volumul reflectă foarte bine schimbarea accentului, începută din timpul lui Dej și consolidată în timpul lui Ceaușescu, de pe represiunea brută pe control social. Teroarea întreținută cândva prin crimele Securității și sistemul penitenciar scade în importanță, obținându-se rezultate la fel de eficiente prin controlul carierelor, al drepturilor și libertăților garantate formal de Constituție (precum libertatea credinței religioase), prin controlul călătoriilor, al natalității, al timpului liber, al alimentației și așa mai departe. Se schimbă tipul de teroare, dar vocația totalitară a regimului comunist rămâne, fapt care se vede, în volum, din obsesia intruzivă de a controla în detaliu viețile tuturor. //
// MIHNEA BERINDEI, DORIN DOBRINCU, ARMAND GOŞU (editori)
// Istoria comunismului din România. Volumul II.
Documente Nicolae Ceaușescu (1965-1971)
// Polirom, 2012, 704 p.