Shakespeare al tuturor

Festivalul Internațional Shakespeare, desfășurat la Craiova între 23 aprilie și 4 mai, a celebrat la această ediție 450 de ani de la nașterea marelui dramaturg. Înființat acum 20 de ani, festivalul este unul dintre cele mai importante evenimente de profil din lume, membru al rețelei de festivaluri Shakespeare alături de Polonia, Marea Britanie, Ungaria, Germania și un promotor al ideii, grație unui entuziasm local fără precedent și a unui sprijin guvernamental demn de toată lauda.

După mai bine de o jumătate de secol de la apariția cărții polonezului Jan Kott, Sha­kespeare, contemporanul nostru (Var­șo­via, 1962), repede tradusă și la noi, carte revoluționară pentru sha­kespearologia modernă, in­terpretarea operei marelui dramaturg renascentist se află într-o nouă etapă, mai apropiată de universalitatea au­to­rului am putea spune, gân­dindu-ne că studiul men­ționat, considerat o Bi­blie a Estului în materie de Sha­kespeare, evidenția mai cu seamă o gân­dire de ordin politic. Spec­tacolul sha­kes­pea­rean se focaliza, în con­secință, pe atunci, asupra pieselor istorice și a temelor po­li­tico-sociale ce răzbat din marea galerie a re­gilor asupra cărora Sha­kespeare s-a oprit pentru a ne sensibiliza la problema re­lației dintre putere și in­divid, dintre stat și societate, așa cum apare ea în piese ca Julius Cesar, Titus Andronicus, Ri­chard al II-lea, Richard al III-lea, Henric al IV-lea, al V-lea și al VI-lea, dar și Re­gele Ioan sau Coriolan sau recent de­s­co­perita Edward al III-lea. Teza me­ca­nis­mului istoriei - Marele Mecanism - lan­sa­tă de istoricul polonez va domina spec­ta­cologia vremii în Estul comunist care, la adă­postul lui Shakespeare, for­mu­la con­cluzii îndrăznețe, uneori revo­lu­ționare pen­tru timpul lor. Această obsesie pă­ră­sește încet-încet preocupările regi­zo­rilor, mai ales după căderea co­mu­nis­mului, re­dându-ni-l, s-ar putea spune, întreg pe ma­rele Will, care nu l-a iubit doar pe Ma­chiavelli, ci și pe Montaigne și mai ales pe omul Om, la a cărui condiție a reflectat. Era firesc așadar să-l regăsim în con­tem­poraneitate pe Shakespeare în toa­tă com­plexitatea exprimării sale, nu­trită de un profund simț al omenescului om­niscient și omnipotent de sorginte re­nas­centistă.

Festivalul Internațional Sha­kes­peare de la Craiova, fondat acum două decenii de teatrul din lo­calitate și Emil Boroghină, care a dus în lume sub conducerea sa im­portante mesaje shakespeareane, s-a des­fășurat în chip firesc în anul de grație 2014 sub acest semn al universalității de adresă, proclamându-l pe Shakespeare al tuturor. Și se pare că n-a greșit, dacă ar fi să judecăm fie și numai după succesul de public al comediilor prezentate de actorii Companiei Propeller din Marea Britanie, Visul unei nopți de vară și Comedia erorilor, venind în întâmpinarea gustului popular fără pretenții estetice prea mari. Ne-am aflat cu acestea în zona de masă, să-i spunem, a teatrului elisabethan și parcă–i vedeam pe spectatorii de la The Glo­be, din vremea autorului, bulucindu-se în picioare sau stând la galerie (imagini de neuitat, reconstituite și în filmul Sha­kespeare in Love) la piesele marelui Will. Tot pe acolo se ascundea și regina Eli­sa­betha, pentru a se convinge că viitorul ei protejat merită interesul.

Sala de circa 800 de locuri a Teatrului Na­țional din Craiova a fost însă plină ochi și la alte spectacole, mai rafinate, mai ar­tis­tice, realizate de mari regizori ai lumii pe care, spre fala lui, directorul festivalului le-a ales și le-a adus cu mult zbucium per­sonal. (Aici se cuvin adresate mulțumiri diriguitorilor orașului, care au sprijinit financiar eve­ni­mentul, creând o fru­moasă perspectivă pro­iec­tului Cra­iova, capitală culturală eu­ropeană, precum și ARCUB, care a făcut posibilă pre­zen­tarea unora dintre spec­ta­cole în Capitală.)

A fost mai întâi Silviu Pur­cărete, regizorul de suflet al Naționalului craiovean, care a realizat aici marile sale succese internaționale. În ediția din acest an a festivalului, sub sem­nătura sa am văzut spectacolul Cum vă pla­ce, realizat la Teatrul Național din Bu­dapesta. Ne-am amintit de o altă co­la­borare de succes cu maghiarii de la ce­le­brul Katona József Színház, când a rea­lizat un memorabil Troilus și Cresida, și am primit noua sa creație ca pe o pre­lungire a preocupărilor din Noaptea de la spartul târgului, antologicul spectacol de la Craiova. Sigur, frumusețea poetică a ace­lui spectacol, unul dintre cele mai inspirate ale maestrului, nu poate fi ușor egalată. Acest Cum vă place este însă din aceeași familie estetică, punând în centrul preocupărilor însăși tema teatrului, a tea­tralității vieții, care l-a făcut pe Sha­kes­peare să formuleze celebra concluzie: lu­mea e o scenă. De altfel, scena când Jac­ques meancolicul rostește monologul care o conține este una specială în spectacolul budapestan, mai ales că Jacques este acum o femeie, o cântăreață de cabaret, care sus­ține la cerere numărul în admirația ac­to­rilor într-o cabină de teatru. Pragul dintre cele două lumi, reală și ficționară, e de­li­mitat însă tranșant de scenograful Hel­muth Stürmer, care concepe un decor sen­zațional împărțind scena în două cu o cor­tină grea de fier. Dincolo de aceasta e un spațiu mirific (Ardenii), dar artificial, populat de o faună butaforică, de unde ac­torii sunt acompaniați nostalgic de ins­tru­mentiști fantomatici (muzica lui Vasile Șirli). Dincoace e lumea scenei, culisele, unde-și prefabrică chipurile la mesele de machiaj și se petrec scenele din realitate, cum se știe, nu atât de plăcute, menite să determine autoexilul unora dintre per­so­naje. Amestecul planurilor e ca în viață, haotic, făcând să ne scape, cel mai adesea, adevărul.

Despre mirajul teatrului e vorba și în spec­tacolul excepțional al reputatului Oskaras Kor­šu­no­vas, regizorul lituanian care, îm­preună cu compania sa OKT din Vilnius, a mai fost prezent la Fes­ti­valul Shakespeare din România cu un Ham­let la fel de ieșit din comun.

Miranda, spectacolul admirat de noi toți acum, care are ca punct de pornire piesa Fu­rtuna, este de două ori important. Pen­tru valoarea lui de excepție în sine, pe de o parte. Și, pe de altă parte, pentru acre­ditarea unui mod special, inedit de ra­por­tare la dramaturgia shakespeareană, prin preluarea temelor majore în alte contexte și sisteme de referință, respectiv cele con­temporane. (Unora le reușește asta mai puțin, vezi spectacolul polonez Shylock, dar tendința există.) Povestea imaginată de regizor în jurul Furtunii se petrece în­tr-o cameră de apartament, înțesată de cărți și alte obiecte fetiș în inventarul unui intelectual (inclusiv sticla de votcă), unde o tânără cu un handicap grav care o țin­tuiește în fotoliu – Miranda - primește în­grijirile părintelui ei (Prospero), exasperat adesea de răspunderile sale. Televizorul de­rulează în buclă imaginea lebedei din finalul celebrului balet, în timp ce te­tra­plegica din fotoliu strânge în brațe o sta­tuetă care o înfățișează pe balerina care e posibil să fi fost ea, fie și în vis. Miracolul se produce când tatăl începe să-i citească piesa Furtuna, poveste care o liniștește și o transformă treptat în personajul din pie­să. Cei doi admirabili actori, Airida Gin­tautaite şi Darius Meskauskas, vor in­terpreta de acum încolo rolurile din piesa lui Shakesperare într-o înscenare sui ge­neris care amintește de jocurile copilăriei, dar în care regizorul a pus gândurile sale despre sensul teatrului, despre catharsis și terapie, despre multe dintre implicațiile politice ale textului, care fac trimitere la situația de persecutat a eroului. Miranda re­învie. Planurile se amestecă. Trans­for­mată în Ariel, invocă libertatea pe care o va dobândi în final, când visul balerinei se împlinește. În acest triumf se va îngropa sacrificiul artistului care aici își frânge, odată cu bagheta fermecată, și viața. Fi­nalul ne taie răsuflarea, ca de altfel în­tregul spectacol al lituanienilor, puternic, cutremurător, pledând pentru exprimarea simplă, coerentă, pentru adevăr, sin­ce­ri­tate și mai ales emoție. Idee, frumusețe, meșteșug par a fi regulile care-l gu­ver­nează pe Koršunovas, un mare regizor al lumii.

Shakespeare pentru toți, dar mai ales pentru unii, a fost și acela din spectacolul Măsură pentru măsură, prezentat de Tea­trul Vahtangov din Moscova. Povestea du­celui care purcede la o stratagemă parșivă pentru a spiona moravurile supușilor, lă­sându-l ca locțiitor pe cel a cărui prin­ci­pialitate e verificată cu aceeași ocazie, e adusă, prin costume și spațiu de joc, dar mai ales printr-o citire actualizată a temei corupției, în zilele noastre. Regizorul Yuri Butusov urmărește demonstrația in­te­lectuală a autorului în substratul în­tâm­plărilor, fără forțări de sens, fără sim­bo­listică inutilă. Piesa dobândește astfel o claritate de cristal și-și impune ideile prin soluții simple, cum ar fi distribuirea în dublu rol Duce-Locțiitor a aceluiași actor Serghei Epișev, performant în ambele ipo­s­taze. Atât ca rege, cât și ca Locțiitor, ca­re-și trădează într-un final concepțiile, acesta practică o rigiditate de fațadă, căci, pus la încercare de nurii novicei Isabela, devine om, și încă unul corupt. Scenele dintre cei doi, în care, în ciuda fizicului miniatural, Evgeniya Kregzhde, interpreta Isabelei, îl domină pe guvernator, sunt confruntări gradate care ating paroxismul, într-o adevărată cursă cu obstacole sus­ținută cu maximă tensiune de cei doi ac­tori. Spectacolul are și o poezie aparte, aspră, în scenele nevinovate de dragoste, de pildă, ale victimelor desfrâului ge­ne­ra­lizat; dar are mai ales multe idei bune regizorale, menite să impună clar și răs­pi­cat un mesaj pe care această piesă dificilă shakespeareană reușește atât de rar să-l transmită coerent – raportul dintre lege și viață, dintre conștiința colectivă și pre­ro­gativele statale.

Shakespeare a fost nu doar al tu­turor spectatorilor la festivalul de la Craiova, ci și al tuturor po­poarelor, am putea spune, dacă ne gândim că s-a auzit pe scenă și limba chineză, în spectacolul Teatrului Național din Bejing cu Richard al III-lea, și limba armeană, în spectacolul Teatrului din Erevan cu Iulius Caesar, și limba li­tuaniană, și rusă, și maghiară, și poloneză și, bineînțeles, engleză, în rostirea impe­cabilă a actorilor de la The Globe, sau ace­ea mai puțin academică a celor de la Pro­peller, și chiar italiana, în opera lui Verdi, Othello. N-am auzit în schimb limba ro­mână decât în spectacolul craiovean cu Apo­calipsa după Shakespeare, o pa­ra­frază contemporană după mai multe piese ale marelui Brit, scrisă de un polonez și în­scenată de un englez, singurul spectacol Shakespeare din România prezent în fes­tival fiind acela al maghiarilor de la Sfântu Gheorghe, acel Hamlet al regizorului Boc­sárdi László, premiat recent la Galele Uni­ter, deconcertant, mărturisesc, pentru mi­ne, un Hamlet reflexiv cu obstinație, dar riscând prin aceasta să devină fără ecou. Mátray László, în rolul titular, realizează însă o creație care se reține.

Preocuparea pentru montări Shakespeare ar putea fi, ce-i drept, mult mai mare în spațiul lingvistic românesc, având ca stimulent fie și acest Festival In­ter­na­țio­nal Shakespeare, pe care România îl găz­du­iește cu atâta generozitate din doi în doi ani. Ediția viitoare, când preconizeză să aibă titlul Shakespeare forever, ne va convinge cu siguranță că istoria strălucită a spectacolelor shakespereane românești nu stă pe loc. //