Pe aceeași temă
Scriind despre o piesă de Lia Bugnar, simți o ușoară crispare. Teama că, în ciuda efortului, patosul analizei critice ar trăda o solemnitate pe care textul, cu o dezinvoltură rară, o evită cu obstinație. Și totuși, tocmai această dezinvoltură, această aparență de lejeritate, cere, cred, o atenție sporită. Să îndrăznim să ne aplecăm asupra ei, nu cu uneltele grave ale criticii, ci cu un creion subțire, pentru a desena contururile unei lumi care se petrece, înainte de orice, în culise, printre prieteni, ca un joc de societate.
Piesa „Și cu pisica ce-ați făcut?” e un exemplu strălucit în acest sens. Pe scenă, actorii construiesc personajele ca și cum ar fi parte dintr-o partidă ludică pe care cineva o propune, de-a dreptul, la o masă de canastă. Acest „cineva” este, desigur, Lia Bugnar.
La prima vedere, ca întotdeauna, personajele din universul dramatic al autoarei sunt croite dintr-o pânză comună, a cotidianului urban. Le regăsim în fiecare piesă – de la grupul familial disfuncțional din „Peretele” la prietenele din „Noi4”, la actorii aspiranți din „Muscă, paie și bătaie”, la cuplurile în derivă din „Două liniuțe”. Ele sunt, la o privire mai atentă, o comunitate de „loseri” – nu în sensul unui eșec definitiv, ci al unei perpetue lupte cu normele, cu așteptările, cu propria lor existență.
Dincolo de aparența lor de oameni obișnuiți însă, personajele Liei Bugnar sunt, de fapt, un ghem de suflete vulnerabile, prinse într-o tensiune tragicomică. Ele se află, metaforic, în „cercul vieții”, dar și pe „ringul de box” al acesteia, gata să primească și să dea o lovitură. Au un aer de nostalgie cehoviană, dublată de un bovarism de la șosea – o tendință de a-și construi o realitate paralelă, de a visa la o viață ieșită din comun, chiar dacă sunt prinse în capcana rutinei.
Deși sunt amărâte, nu-și pierd niciodată originalitatea. Prostituata atașantă din „Fata din curcubeu” sau mama dominatoare din „Ce avem noi aici?” nu sunt simple tipologii, ci figuri compozite, cu un magnetism aparte, care te atrag tocmai prin eterna lor fugă de realitate.
Această coliziune dintre dorința de normalitate și nostalgia pentru excepțional generează situații de un ridicol înduioșător. Personajele se lovesc de obstacolele absurde ale vieții de zi cu zi, iar reacțiile lor sunt, adesea, hilare și emoționante în același timp. Ele sunt tulburate de propriile lor eșecuri și de micile lor drame, iar această vibrantă confuzie le transformă în figuri atașante. Publicul nu-i judecă, ci îi îmbrățișează, pentru că, în fond, se regăsește în galeria de suflete care, în ciuda tuturor imperfecțiunilor, reușesc să transforme banalul într-o sursă de umor și de vitalitate.
Personajele autoarei sunt un trib de „pierzători” afectuoși care, prin simpla lor existență, înveselesc și oferă o sursă de autoacceptare. Ele sunt o oglindă a noastră, a tuturor, cu micile și marile noastre aspirații, cu eșecurile noastre amuzante și cu speranțele noastre atât de fragile.
Asta se petrece și în spectacolul „Și cu pisica ce-ați făcut?”, doar că aici Lia Bugnar își asumă până la capăt rolul de deus ex machina autoreflexiv și participă la propriul spectacol, fiind, deopotrivă, martor și complice.
De altfel, prezența constantă a autoironiei și deriziunii este un filon esențial al textelor cu marca autoarei. Niciun personaj, nicio situație nu sunt scutite de un râs pe jumătate amar, pe jumătate hazliu, de o subminare constantă a oricărei forme de patetism. În spectacolul analizat aici, tipologiile se compun în jurul unor obsesii moderne constante: banul, tranzacționalitatea relațiilor, destinul trist al caselor vechi din București, volatilitatea iubirilor interesate, obsesia trecutului mai luminos și secret… adică acel etern labirint al negocierii din viețile noastre, ale fiecăruia. Și undeva, în mijlocul acestui vârtej, plutește, ca o prezență nevăzută, pisica imaginară. Pisica absentă e ca himera existențială a destinelor kleenex pe care le trăiește omul de azi.
Unul dintre cele mai savuroase artificii ale piesei este apariția unei actrițe și celebre interprete de muzică populară și de petrecere, Maria Buză, într-un rol de fantomă, interpretat cu aplomb și gravitas. Acest amestec eclectic, care pare la prima vedere o improvizație ludică, se dovedește un elaborat tricotaj de subtexte. Nimic nu e întâmplător. Fiecare detaliu aparent minor – de la grija obsesivă pentru bani la numita fantomă care cântă – este, de fapt, detaliul în care se ascunde, de fiecare dată, diavolul stării noastre de nesiguranță.
Textul „Și cu pisica ce-ați făcut?” provoacă, foarte explicit, cu o brutală onestitate, subiecte care par minore. Doar că scriitoarea știe că în inima acestui prozaic absolut ne petrecem cu toții majoritatea vieții. Așa încât ea încearcă să ne arate cum să râdem de acest prozaic și să ni-l asumăm, ca pe o parte din existență, pur și simplu.
Spectacolele Liei Bugnar sunt, de obicei, jucate de actori foarte buni, ceea ce se petrece și de data asta.
Marius Manole își demonstrează încă și încă o dată vitalitatea scenică sclipitoare. Abilitatea sa de a trece cu ușurință de la dramă la comedie, de la tragedie la cabaret este absolut remarcabilă. El nu joacă un singur rol, le îmbracă pe toate, transformându-se constant sub ochii spectatorului. Actorul se conectează cu o energie tentaculară incredibil de eficientă, atât cu ceilalți actori, cât și cu publicul. El generează o energie particulară, care învârte parcă motorul reprezentației.
Marius Manole este un actor, de altfel, care se dizolvă complet în personaj. El nu este doar „Marius Manole în rolul lui...”, ci un cameleon, capabil să se adapteze oricărui gen. Această capacitate de a-și lăsa egoul la o parte pentru a îmbrățișa pe deplin personajele este ceea ce-l face, în același timp, de admirat și de „nesuferit” (în sensul bun al cuvântului), provocând un amestec de extaz și gelozie, absolut justificate.
Prezența Rodicăi Mandache în „Și cu pisica ce-ați făcut?” reprezintă un alt tip de forță, o contrapondere esențială. Nu e vorba de un contrast voit, ci de o alăturare organică a două generații, a două școli de a face teatru, care se potențează reciproc.
Rodica Mandache nu are nevoie de replici spumoase sau de mișcări ample pentru a-și face simțită prezența. Forța ei stă într-un magnetism tăcut, care absoarbe atenția publicului chiar și atunci când stă pur și simplu pe scenă. Rodica Mandache nu doar că joacă, ci și inspiră. Prezența ei pe scenă le dă celorlalți actori ocazia de a-și recalibra energia sau le oferă respirația hazului efervescent și exploziv, ca în dialogul pronunțat cu vocea inconfundabilă a actriței: „Eu cui spun replica asta ?!…”.
Actrița Medeea Marinescu aduce, ca întotdeauna, o notă aparte, ca prezență, una pe care, spontan, aș numi-o melodică.
Ea posedă o calitate rară: capacitatea de a ceda spațiul. De a „preda rampa” partenerilor de joc cu generozitate, permițându-le să strălucească, dar fără a se diminua pe sine. Este o formă de inteligență scenică, de echilibru perfect între a fi și a lăsa să fie, un act de încredere deplină în forța ansamblului. Prezența ei scenică este ca o partitură subtilă, cu note joase și înalte, dar întotdeauna armonioase. Ea este un fir subțire, dar rezistent, care leagă momentele cu o grație organică.
Acolo unde fragilitatea și autoironia sunt monedă forte, prezența lui Anghel Damian în spectacol introduce o energie diferită, aproape brutală, dar esențială pentru echilibrul scenic. Personajul său este exploziv și contondent, deopotrivă mercantil și profund confuz.
Într-o poveste în care ceilalți se lasă duși de val, el rămâne o ancoră a pragmatismului, un soi de reality check neplăcut, dar necesar. Anghel Damian este un partener excelent în scenele de confruntare, unde, prin energia prezenței, dă forță dialogului.
Personajul său nu este doar un tip agresiv, ci un om pierdut care, în lipsa altor instrumente, recurge la o formă de exprimare exacerbată. Actorul transmite convingător această dualitate, transformând într-o sursă de umor un personaj care ar fi putut fi un stereotip sec.
Într-o lume a teatrului care se ia adesea prea tare în serios, textele Liei Bugnar sunt ca un guilty pleasure. Ele îți dau suficient combustibil pentru a nu mai trata totul cu gravitate excesivă, chiar dacă știi prea bine că, sub poleiala ludicului, totul este, de fapt, extrem de serios. E o formă de libertate, de zburdălnicie asumată, iar faptul că Lia Bugnar vinde săli pline cu texte scrise pentru artiști-prieteni și promovate pe Facebook este cea mai elocventă dovadă că acest tip de sinceritate este, în sine, un important și rar act de curaj. //
*producție independentă, jucată la TNB pe 6 septembrie 2025
